După douăzeci de ani...

...iată ce am găsit în timp ce făceam curăţenie prin hârţoagele mele cu însemnări:

Încercăm să cunoaştem
sunetul, forma lui Doi.
Pastelat cu însemnele noastre,
vibrează reţinut.
E prezent pe fiecare afiş
- singurul care nu curge
alături de Existenţă.
Se pare că, înlăuntrul său,
a vegetat un Ochi.
(Poezie fără titlu, dar cu data de 25 ianuarie 1990 şi precizarea: Anul Libertăţii)

Iubitule, totul e tulbure:
oamenii ies mai des pe străzi
decât copiii cu mingi colorate.

trandafirii nu au poposit anul acesta 
în camera mea,
în schimb, devastează parcurile
şi clădirile publice.

visele şi prietenii îmi populează singurătatea
la ore neaşteptate
când tu asculţi muzică.

elicopterele alungă vrăbiile gureşe
ca păsări mari de pradă.
e un joc acesta, ameţitor,
de-a baba oarba.

ne pierdem des unul de celălalt
- doar străzile răsună mereu
de la un capăt la celălalt.

şi tu-mi răspunzi atunci 
c-o oarecare nemulţumire
căci n-am învăţat limba păsărilor
sau măcar să fi ştiut 
să cânt la chitară
în scopuri paşnice.
(Altă poezie fără titlu, dar cu o dată semnificativă pentru acel timp: 13 iunie 1990)

Şi mă opresc aici cu amintirile.
Îmi doresc mie şi nouă, tuturor, ca următorii 20 de ani să fie mai buni, mai frumoşi, mai adevăraţi decât cei care au trecut deja.
La multi ani!

La multi ani, dragi prieteni!

Am primit nenumărate sms-uri, felicitari via net şi relativ puţine telefoane şi vizite cu urări de sărbători. Vorbăreaţă fără leac, simt mai degrabă nevoia să mă văd cu oamenii, decât să le trimit mesaje stereotipe, rareori personale sau, uneori, hazlii.

Totuşi, nu mă lasă inima să nu răspund celor care îmi scriu şi să le transmit, chiar şi pe calea blogului, un gând bun şi o urare de sănătate din partea mea, multă fericire în noul an care se apropie, bucurie în tot ceea ce fac şi belşug în casă! Ca să fiu sinceră, le doresc, de fapt, tot ceea ce îmi doresc mie şi alor mei...

Cu toate acestea, prieteni, simt că îmi lipsesc privirile voastre strălucitoare, zâmbetele calde, strângerile de mână, vocile animate care ar putea suplini acele felicitări stereotipe - care ar înceta să mai fie stereotipe, ci ar deveni foarte personale, nespus de hazlii şi ar face inutile acele sms-uri, mesaje pe net şi telefoane.

Dar trăim într-un timp în care putem sta cu orele cu ochii pe televizor sau la calculator, dar nu găsim răgaz să ne întâlnim prietenii, vreme să alergăm ore întregi la supermarket, dar puţine ore de petrecut cu cei dragi de-a lungul unui an întreg...

Fie ca în anul care vine să facem ce simţim, să ne întâlnim mai des cu cei pe care-i iubim, să petrecem mai puţine ore cu ochii pe ecrane şi mai multe alături de persoane vii, în carne şi oase, să avem viaţa îmbelşugată şi să dăm şi celorlalţi din belşugul nostru - fie el sufletesc sau financiar!

Craciun fericit! La mulţi ani, 2010!

Cam asta-i starea mea de spirit

Nunta

Lătrau caii, lătrau caii
când veneau a-hei, a-hai,
când capul cel retezat
îmi cădea neîncoronat.
Mă mănâncă raiu-i lins
soarele cu şapte zimţi,
iar eu strig şi nu se-aude
mările, din nou, sunt ude,
iară ţărmurile,
ca şi depărtările,
ca şi depărtările.

Vino, tu, cu tandre roţi
să mă tai bucăţi, bucăţi,
şi înhamă-ţi la cvadrigă
trei regine şi un rigă.
Vino repede de tot
nici să mor nu ştiu să pot
duce-mă şi dulce-mă
naşte-mă şi moare-mă.
Sufăr de natura toată
vino, calcă-mă cu-o roată
şi zdrobeşte-mă,
adormeşte-mă.
(Versuri: Nichita Stănescu, Muzica: Augustin Frăţilă)

Gaudeamus - 25-29 noiembrie 2009

Am ajuns şi anul acesta la Gaudeamus. De data aceasta, ca invitată a Salonului de carte pentru copii "Ion Creangă", Pavilionul Central Romexpo, unde am ţinut un atelier literar pentru copii în ziua a doua a târgului. Locaţia mi s-a părut inedită, copiii - elevi de clasa a IV-a ai Şcolii nr. 88, Bucureşti - au participat cu entuziasm alături de doamna lor învăţătoare, gazda - doamna Ligia Necula de la Radio România Cultural - a fost fermecătoare şi darnică, iar eu m-am simţit ca într-un carusel vesel. Aştept cu nerăbdare fotografiile şi înregistrările de la faţa locului, din care o să postez câteva pe blog, cât de curând.

Cu ocazia aceasta, am dat o raită prin târg şi am scanat câteva standuri de cărţi într-un timp record de o oră (şi ceva mărunţiş) - tortura curată pentru o persoană ca mine, ahtiată după cărţi. Practic, nu am vazut nici jumătate din târg, am cheltuit un sfert din suma pe care mi-aş fi dorit-o şi am luat 5 cărţi - una mie, una soţului, una băiatului, una fetiţei şi una surorii mele.

Probabil că o să le citesc pe toate, deşi doar două sunt într-adevăr pe placul meu şi mi-au stârnit curiozitatea: "Încă de pe atunci Vulpea era Vânătorul", de Herta Muller şi "Amintiri şi poveşti mai deocheate", de Neagu Djuvara.

Pe aceasta din urmă deja am digerat-o - este o cărţulie de vreo sută de file cu şi despre diverse neamuri de boieri români, cu întâmplările picante şi înduioşătoare ale autorului sau ale celor cunoscuţi de autor, care-şi zice şi Moş Neagu.

Dar cărţile cumpărate în târg trebuie să mai aştepte, pentru că am alte cărţi la îndemână. Am primit de ziua mea două volume foarte interesante şi pentru ele trebuie să-i mulţumesc din tot sufletul draguţei de Jane, care a ajuns să mă cunoască atât de bine.

Iată cărţile: "Cititorul", de Bernhard Schlink şi "Adevărata viaţă de gheişă", de Mineko Iwasaki.

Pe prima am citit-o dintr-o suflare - a fost ca o călătorie pe muche de cuţit şi am trecut, în paginile ei, de la surâs la zâmbet şi apoi la plâns. Încă mă mai gândesc dacă voi putea viziona filmul.

Pe cealaltă, abia am început-o, dar îmi pare că am deschis porţile unei lumi fascinante, magice şi totuşi ancorată în realitate. Din ce am citit până acum, cartea aceasta este diferită de "Memoriile unei gheişe" care, prin comparaţie, pare comercială. Mineko Iwasaki scrie într-un ritm alert, cu sinceritate, o confesiune despre profesiunea de gheişă, despre greutăţile, bucuriile şi munca celor care vor să încânte cu talentul lor artistic lumea.

Ce am mai făcut de când nu ne-am mai văzut?

Am renunţat în proporţie de 90% la carne şi zahăr.
Am slabit 5 kg.
Am recitit Alecsandri.
M-am băgat (până la genunchi) în poveştile mele de serviciu.
Am fost la un concert Iris.
M-am reconectat, progresiv şi temeinic, la temele copiilor mei.
Am vorbit (cam mult) la telefon.
M-am tuns, dar nu prea tare.
Am serbat-o pe Mihaela, care, spre deosebire de mine, e sfântă în calendar.
Am fost la dentist (şi încă mai merg!).
Şi am luat bilete la teatru.



Asta-i tot ce mi-aduc aminte.

Amintiri din vacanţa de vară - Jurnal

Dacă vă plac jurnalele de călătorie, aici găsiţi "De la Dunăre la Haţeg" - varianta scrisă a Amintirilor din vacanţa de vară. Cu alte cuvinte, mă puteţi citi pe LiterNet.ro, la secţiunea Atelier LiterNet.

Lectură plăcută!

18

Am ajuns, din nou, la vârsta majoratului. Nu este o cifra rotunda, dar e o cifra importantă. Acum 18 ani, pe 18 septembrie am spus DA. N-am semnat contracte prenupţiale, nu am facut nunta cu fast şi tam-tam, dar viaţa noastră împreună a început frumos. Ne-am căsătorit fără calcule prea multe, fără casă-mobilă-maşină-zestre.

De fapt, nici nu cred ca ne cunoşteam prea bine, în ciuda amorului gustat pe furiş (sau poate datorită lui!). Şi ca să fiu sinceră până la capăt, acum, după aproape 20 de ani de când ne cunoaştem, 2 copii şi mai multe case în care am stat - pe rând - ba cu chirie, ba ale părinţilor şi mult mai târziu ale noastre, constat că mai sunt mistere de dezlegat între noi - şi pe verticală, şi pe orizontală. Surprinzător, nu?

Îmi place clipa prezentă. Îmi place să stăm de vorbă, să facem lucruri împreună, să experimentăm, să fim împreună. Şi cu asta cred că am spus totul.

...Şi să nu uit. De aniversarea celor 18 ani am primit o carte minunată: "Poveşti de dragoste la prima vedere". Şi un spot de lumină pentru a le citi noaptea.

Multumesc, iubitule! La multi ani!

Amintiri din vacanţa de vară

Acum, când amintirile s-au aşezat, mă gândesc din ce în ce mai mult ca data viitoare când voi pleca în vacanţă să uit să mă mai întorc... Să rămân într-un orăşel liniştit la Dunăre sau într-un sat de munte cu râuşor şi copaci foşnitori şi... văd eu ce fac mai departe...

Si ca să nu spuneţi că exagerez, să lasăm imaginile să vorbească:

Vedere la Dunăre, pensiunea Septembrie, lângă Orşova

Un colţ de rai: Golful Mraconia

Decebalus Rex (40 m/25 m) - vedere de pe pod

Apus de soare, lenevie curată

Plimbare cu barca (aruncăm un ochi peste graniţă!)

Peştera Ponicova, la intrare

Orşova, Parcul Natural Porţile de Fier

Într-o curte bănăţeană (Glimboca, lângă Oţelul Roşu)

Tragem cu ochiul la iepuraşi

Copil fericit la cort

Şuete, frigărui, pisici şi bere

Tort de mere făcut de Simona din Glimboca

Glimboca by night

Vedere de la pensiunea Iancu, Sălaşu de Sus,Haţeg

Vestigii ale unei vechi cetăţi din Sălaşu de Sus, sec. 15-17

Popas la râu, lăsăm bicicletele să răsufle...

Nucşoara sau mai aproape de Retezat cu un pas

Râu Alb - pe aici ne-ar fi plăcut să construim

Şi copila mea a ştiut să spele ugerul Brânduşei

Ne luăm "La revedere!" de la Sălaşu de Sus

În gară la Subcetate

Provocare

Ridicând mănuşa aruncată de Laura în Viaţa prin balonul roz, încerc şi eu să răspund cu mult curaj următoarelor (trei) întrebări de mai jos:

1. "Daca ar fi sa mai aveti doar un an de trait, din clipa asta, ce ati face in acest an? Cum l-ati petrece?"

Răspuns: Aş călători, aş petrece mai mult timp cu cei dragi, mi-aş vizita prietenii, m-aş relaxa cu muzică bună, teatru, cărţi.

Şi aş renunţa pe loc la serviciu, la calculator şi la televizor. (ha!)

2. "Care este cea mai mare frica a voastra, in acest moment?"

Răspuns: Acum şi întotdeauna mi-a fost frică de necunoscut, de schimbare.

De aceea, periodic îmi schimb casa, serviciul, destinaţia vacanţelor şi îmi fac prieteni noi. În ultimii 7 ani am fost destul de stabila, dar am, de la o vreme, un neastâmpăr...

3. "Care este visul pe care il aveti acum, in acest moment?"

Răspuns: Să trăiesc sănătos.

Aici ar fi nevoie de nişte explicaţii, dar le amân pentru altă dată.

Ei, bine, vă arunc şi eu mănuşa acum şi vă provoc să răspundeţi la întrebările de mai sus.

La vânătoare de cărţi...

Unde anume? Am fost şi eu prin târg, cel mai frumos târg pentru mine, în care mă pierd cu orele şi nu simt oboseala - târgul de carte Bookfest. De data aceasta am plecat mai bine echipată financiar în comparaţie cu alte dăţi, dar insuficent pentru câte aş fi luat eu de pe acolo...
Nici nu am ajuns bine şi am dat nas în nas cu uriaşul cort de la Adevărul de unde am luat o carte de aventuri dragă mie şi sper, în viitor, să fie dragă şi copiilor mei: Shogun, de James Clavell. Apoi, trecând val-vârtej pe lângă celelalte edituri, m-am dus fix către standul Humanitas, de unde am luat două cărţi minunate - una pentru fiul meu: George şi cheia secretă a universului, de Lucy şi Stephen Hawking şi o carte pentru mine: Cum te poţi rata ca scriitor, de Alex Ştefănescu.

Acum, de prima vă spun numai vorbe bune. Este un roman pentru copii în care, Stephen Hawking, împreună cu fiica sa, îmbină fantasticul cu explicaţia ştiinţifică a universului pe înţelesul copiilor. Şi o fac atât de bine încât captivează, instruiesc şi farmecă cititorul, de nu mai poate lăsa cartea din mână.
A doua carte de care v-am zis mai sus am luat-o pentru plăcerea mea. Am citit/auzit multe despre ea încât am devenit curioasă. Cum oare te poţi rata ca scriitor? Şi ce este atât de amuzant la lectura asta? Gândindu-mă mai bine, ar trebui să mă apuce tristeţea citind despre atâtea cărţi proaste. Incredibil, dar după doar 24 de pagini (în metrou, fireşte, pe drumul spre casă!) m-a bufnit râsul. Dom'ne, prostia ar trebui să doară! Sunt acolo nişte texte de ţi se scrânteşte limba în gură şi ţi se pune o pâclă pe creier, zău! Nu ştiu dacă o să rezist să citesc cartea asta dintr-o suflare, cum fac eu, de obicei. Necesită pauze lungi şi dese...
În fine, după ce mi-am făcut de cap cu astea trei cărţi, am pornit la pas prin târg, să-mi clătesc privirile, să văd ce şi unde se mai întâmplă lucruri de seamă. Şi iată ce am cules de pe drum:
De la Biblioteca pentru toţi copiii am luat Vacanţă cu copiii mei, de Jerome K Jerome, unul dintre autorii mei preferaţi, pe care îl citesc oricând cu o nemărginită plăcere. De cartea asta nu ştiu nimic, dar sunt sigură că o să-mi placă, aşa că am luat-o fără s-o răsfoiesc prea mult. O singură nedumerire am: e pentru adulţi? e pentru copii? Habar n-am şi până la urmă nici că-mi pasă.
De la editura Nemira, editură care s-a gândit să-i premieze pe cei care-i cumpără cărţile (prin tragere la sorţi, bineînţeles!) am luat "Poveste imorală", de Rodica Ojog-Braşoveanu. Nu-i cu Melania, dar sper să-mi placă. Am luat cartea dintr-o fidelitate de cititor care s-a delectat timp îndelungat cu isprăvile Melaniei Lupu. E o carte poliţistă, de citit în vacanţă şi, dacă o să-mi placă foarte tare, o să vă spun câte ceva despre ea.
Pentru domnişoara mea am luat o carte amuzantă, scrisă de Pascal Bruckner: Păzea, se-ntoarce Moş Crăciun!, de la editura Trei. Am citit-o acum vreo 2 ani, pe vremea când copiii mei încă mai credeau că Moş Crăciun vine pe furiş în casele copiilor şi le pune daruri sub pom. M-am distrat foarte tare citind-o şi sper să-i înveselească şi pe copiii mei care, chiar dacă ştiu că părinţii le cumpără darurile de Crăciun, tot mai cred în miracole, în spiritul sărbătorilor, în poveşti.
Şi care ar fi farmecul unui târg de carte dacă n-aş descoperi cărţi noi, edituri noi, poteci încă nebănuite? De data aceasta, am descoperit editura Pro Editură şi Tipografie, de unde am cumpărat cărţi incredibil de ieftine (5 şi 10 lei), dar practice. Iată ce am luat: Reţete în stil italian, fără autor, Masajul - Ghid Practic de Tehnici Orientale şi Occidentale, de Lucy Lidell şi Sara Thjomas şi Yoga fără posturi (cu accent pe u), de Philippe de Meric. Le-am răsfoit cu interes pe toate trei, dar am început s-o citesc pe ultima, cea cu Yoga, de care, probabil, o să mai povestesc pe aici, dacă mă voi simţi în stare.
Ei, bine, am cam ajuns la fundul sacului şi îmi îngădui aici să trec sub tăcere ultima carte cumpărată. Nu de alta, dar trebuie s-o dăruiesc cuiva foarte drag şi este surpriză.
Concluzia mea: cartea este ca vinul - nu se învecheşte şi te îmbată la fel. Noroc!

P.S. Am ratat o singură carte si nu din vina mea: Un om din Wayfalua şi alte povestiri, de Costel Baboş. Dar, dacă editura cu pricina nu a ajuns la Bookfest, nu-i bai, de îndată ce fac iar rost de bani, cumpar cartea de pe net! Ura!

Personajul literar din mine, din tine, din noi toţi...

Îmi plac jocurile. În special jocurile periculoase care încep cu: "Să ne imaginăm că..." Să ne imaginăm că eu sunt Albă ca Zăpada şi tu eşti Maştera... Cine vrea să fie Prinţul? Dar Calul? Am putea fi, pe rând, toate personajele. Problema începe atunci când ne alegem un anume personaj şi nu altul... De ce tocmai acela?
Ce o determină pe o persoană să fie, de pildă, Scufiţa Roşie? Sau Lupul cel Rău? E doar un joc, nu e real şi ea o ştie. Cu toate acestea îşi alege o fetiţă cam neascultătoare, nu o Bunică înţeleaptă. Mă rog, întrebarea poate fi pusă şi invers: de ce o Bunică înţeleaptă, ci nu o Scufiţă tinerică, plină de energie şi entuziasm?
Prea multe intrebări, nu? Poate doar un psihoterapeut poate descâlci nodul ăsta de întrebări aparent fără răspuns. Sau putem încerca să-l descâlcim singuri dacă ducem jocul până la capăt şi răspundem sincer la toate întrebările. Dar vrem să răspundem? Ce vom găsi dincolo de răspunsuri?

Impresii de cenaclu, după un an...

În curând se face un an de când particip ca secretar al Cenaclului de la Muzeu. Pentru mine, a fost un an de trudă, dar şi de satisfacţii, ca orice an de început de drum. Am avut şi bucuria de a cunoaşte nişte oameni deosebiţi, care m-au ajutat să trec peste greutăţile începutului şi de la care am avut ce învăţa.

În primul rând, mă refer la moderatorii cenaclului: Daniel Cristea-Enache şi Tudorel Urian, a căror colaborare - cu umor şi profesionalism - m-a impulsionat să merg mai departe atunci când îmi venea să-mi iau lumea în cap. Apoi, mă gândesc la Ion Zubaşcu şi la Radu-Ilarion Munteanu, ale căror sfaturi şi încurajări mi-au mers la suflet şi, nu în ultimul rând la minunatele doamne: Lorena Stuparu şi Loana Ciobanu, care mi-au devenit prietene şi care au participat cu fidelitate la şedinţele cenaclului, fie alături de moderatori, ca scriitoare, fie în sală, ca simple participante.

Desigur, mai sunt multe nume pe care le-aş putea aminti: Ioan Turensky, Mălin Stan, Florin Caragiu, George Enache, Ion Fodoreanu, membrii activi al cenaclului, dar şi alte nume de scriitori - cunoscuţi sau debutanţi - care au citit şi dintre care unii, ulterior, au revenit în sala Rotondă, îmbogăţind cenaclul prin calitatea comentariilor lor: Claudiu Komartin, Daniel D. Marin, Adrian Diniş, Aida Hancer, Ofelia Prodan, Adrian Suciu, Daniel Stuparu, Ionel Ciupureanu şi alţii, şi alţii...

Din culisele vieţii de secretar de cenaclu şi de cronicar (în ultimele luni) aş putea spune multe. Am o arhivă bogată de texte. În completarea ei este arhiva de scrisori către şi de la scriitori, către şi de la moderatori şi public - care este încă şi mai bogată. Aş putea scoate o carte punând cap la cap această dublă arhivă care mi-a consumat atâta timp şi energie în acest an.

În tot acest timp am descoperit că e destul de greu să-i mulţumeşti pe toţi, că poţi fi criticat şi ţi se pot răstălmăci chiar şi cele mai bune intenţii. Am constatat că am misiunea de a împaca şi capra şi varza, în traducere liberă: de a încuraja participarea la cenaclu, fără a face rabat de calitate. Am încercat să mă achit de această slujbă în mod onorabil şi, fie că am dat cu bâta în baltă, fie că am fost lăudată, m-am gândit că într-un viitor apropiat voi fi mai pricepută, mai răbdătoare (cu mine însămi şi cu ceilalţi) şi mai experimentată într-ale cenaclului.

Am observat că scriitorii talentaţi sunt, de obicei, foarte modeşti: se programează pentru a citi la cenaclu, îşi aşteaptă cu răbdare rândul şi nu întârzie. Prezentarea lor este adesea scurtă, citesc relativ puţin şi cu miez şi, ceea ce mi s-a părut nemaipomenit de frumos - acceptă în linişte atât laudele cât şi criticile, fiind conştienţi de valoarea lor.

În ceea ce priveşte meseria de cronicar, când fortuit am început să scriu cronică de cenaclu, mi-am zis şi eu ca Miron Costin: "se sparie gândul". Pentru că ştiu că un cuvânt scris este altceva decât cuvântul spus care zboară şi pe care îl uiţi. Ceea ce este scris trebuie asumat şi greşeala tipărită rămâne, oricâtă cenuşă ţi-ai pune în cap după aceea. De aceea, am încercat să fiu cât mai impersonală în cronicile mele, făcând abstracţie de părerile unora sau altora, de greşelile mele sau ale altora şi, mai ales, de gândurile care îmi trec prin cap atunci când transcriu, cu fidelitate, ceea ce a fost.

În final, idealista cum sunt, mi-ar plăcea mai tare dacă literatura ar fi vedeta, nu scriitorul. Pentru că, atunci când merg la cenaclu, eu mă aştept "să văd" textul în faţa ochilor, de text îmi pasă major şi când îl citesc sau îl ascult, începe să-mi aparţină, devine un bun al meu şi al tuturor.

Înapoi la cărţile mele dragi

După o lună de hărnicie în extrem, am revenit la starea de lene, de relaxare şi vis. Am reînceput să citesc, să ascult muzică, să stau la poveşti şi să ies în oraş. Adică să pun toate acestea pe primul plan şi să las job-ul să îşi recapete statutul de muncă plătită care se termină la oră fixă.

Şi iată cu ce mă laud: am redescoperit-o pe Sinead O'Connor & the Chieftains- The Foggy Dew şi am citit două cărţi minunate: "Vedere din parfumerie", de Silvia Kerim şi "La noi, când vine iarna", de Mircea Diaconu - cărţi pe care vi le recomand cu căldură.

Prima este o readucere aminte a caselor vechi, înainte şi după demolarea lor de către "cel mai iubit fiu al poporului" comunist. Şi mai este o relatare despre revoluţia din decembrie 1989, aşa cum a trăit-o autoarea. În mare, este o carte despre prietenie, despre oameni şi casele în care au trăit.

A doua este tot o carte memorialistică, dar, de data acesta, am privit lumea prin ochii copilului care este naratorul povestirii. Este o carte despre copilărie, despre viaţa la ţară şi ceea ce mi-a plăcut cel mai tare a fost umorul cărţii care, adesea, se învecinează cu tragicul - un fel de râsu'-plânsu' care m-a răscolit.

Alte noutăţi? Am reînceput să merg prin parc cu bicicleta (e nouă şi abia dacă am scos-o la plimbare de 4-5 ori!). M-am specializat pe un anumit tip de pizza - pizza acoperită şi îmi place tare să fac coci. Reţeta am găsit-o într-un număr din "Practic în bucătărie". Am văzut vreo două filme împreună cu copiii - Walvarine şi 17 Again - filme uşurele, cu parfum de vacanţă.

Mă holbez iar pe bloguri şi încerc să recuperez ce n-am citit aproape o lună. Am observat că doar câteva dintre blogurile mele prietene au scris regulat. În rest, lumea a început să iasă la iarbă verde, să aibă şi alte ocupaţii. Ceea ce mă paşte şi pe mine, cât de curând, când o să-mi iau zborul în Ţara Plăcerilor....

Literatura cu polonicul sau Noaptea muzeelor, 16 mai 2009

Recunosc: mie îmi plac mai mult lucrurile făcute tihnit şi la ore rezonabile. Îmi place să vizitez muzeele când nu este aglomerat, când pot tândăli prin săli şi pot sta la şuetă cu ghidul. Iar în calitate de ghid, opţiunea este aceeaşi. Prea multă lume -  grăbită, gălăgioasă, ahtiată să vadă totul în doi timpi şi trei mişcări - îmi dă senzaţia de superficialitate, de cultură la pachet, când nu este timp să digeri ceea ce vezi, să reflectezi, să simţi cu adevărat atmosfera muzeului vizitat.

Îmi pare rău că nu am făcut şi eu poze: efectiv lumea s-a îmbulzit, s-a călcat pe bătături, a scotocit fiecare cotlon. Vizitatorii au fotografiat cât au putut, s-au oferit cărţi şi broşuri, s-au ţinut ateliere pentru elevi, a fost poezie şi muzică, iar, după miezul nopţii, film. 

Vânzoleala a început înainte de ora 5 după-amiaza şi a durat până aproape de 3 dimineaţa, când eu (nu şi vizitatorii!!!!) am clacat de oboseală pe bancheta unui taxi de noapte. Căci am vorbit aproape încontinuu, am fost mereu în mişcare, strecurându-mă printre masele compacte de vizitatori. 

Pot spune că această "Noapte a muzeelor" a fost un succes. Ne-am făcut cunoscuţi, am luat pulsul străzii, am trezit curiozitatea unora care n-au habar de muzee şi, în cazul nostru, prea puţin de literatură.

Atunci, care e problema? De ce sunt cârcotaşă? Pentru că o vorbă spune: "Cu o floare nu faci primăvară". Şi mă întreb: oare câţi dintre cei care au fost la "Noaptea muzeelor" vor reveni, de data asta ca vizitatori plătitori şi, eventual, vor aduce pe alţii cu ei (copii, prieteni, rude)? Ar fi interesant de făcut un chestionar pe tema asta, poate la anul. 

Un alt motiv de nemulţumire este că, dacă acest program nu este urmat de altele, la fel de atractive, de interesante (la ore speciale pentru un om care munceşte de dimineaţă până seara), succesul atât de fulminat al unei nopţi de primăvară rămâne unul facil, trecător, nesemnificativ.

Şi cu asta cred că am pus degetul pe rană.

Leapsa culta

Primita de la Gargarita, cu titlul de mai sus. De menţionat ca o să scriu ce-mi vine în minte acum. Poate peste o săptămână, voi răspunde altfel.

1. Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecă? Din ce carte ai mai multe exemplare?

Revista Manuscriptum, editata de MNLR. 

Nichita Stănescu. 

Şi alţii.

2. De ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezat(ă) în secret?

În copilărie am fost amorezată de Ivan Turbincă. În adolescenţă, de Lorelei, din romanul cu acelaşi nume, de Ionel Teodoreanu. Şi în zilele noastre, de mai mulţi... Le-am pierdut numărul. Pot exemplifica doar cu don Jaime Astarloa, din Maestrul de scrimă, de Arturo Perez-Reverte. (Explicaţia, altă dată!)

3. Ce carte ai citit cel mai des?

Am recitit de multe ori cărţile doamnei Rodica Ojoc-Braşoveanu. Şi nu sunt prima care spun că o ador pe Melania, pe motanul Mirciulică şi chiar şi pe maiorul Cristescu, hi, hi...

4. Care era cartea ta preferată la 10 ani?

Poveştile lui Creangă.

5. Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?

Am uitat.

6. Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?

În căutarea oii fantastice, de Haruki Murakami.

Igiena asasinului, de Amelie Nothomb.

Inca nu m-am hotărât între astea două sau altele care nu-mi vin în minte acum.

7. Cine crezi cã ar trebui sã câştige premiul Nobel pentru literaturã?

Ar putea lua Nobelul un român, aşa, ca variaţie.

8. Ce carte ţi-ar plăcea sa vezi ecranizată?

Regina de gheaţă, de Alice Hoffman. (Dar e posibil să fi fost deja ecranizată!)

9. Descrie visul cel mai straniu care să fi inclus un scriitor, o carte sau un personaj literar.

Aici m-am blocat. Poate că o carte mi-a aprins minţile şi am rămas cu ea în cap ceva timp. Poate că am visat-o, dar nu îmi mai aduc aminte.

10. Care e cartea cea mai dificilă pe care ai citit-o?

Cele mai dificile cărţi au fost acelea care nu mi-au plăcut, pe care le-am lăsat neterminate. 

Şi pe care le-am uitat.

11. Preferi autorii francezi sau ruşi?

Da. Şi spanioli. Şi români. Şi alţii.

12. Shakespeare, Milton, sau Chaucer ?

Shakespeare, Chaucer... L-am uitat pe Milton, deci nu îl prefer.

13. Ce te deranjează cel mai mult în timpul lecturii?

Că mi se face foame. Şi mă strigă copiii să mă joc cu ei. 

Că sună telefonul. Şi că mai trebuie să dorm. 

Că e prea aglomerat dimineaţa, în metrou, ca să pot citi relaxată. Şi ăştia pun nişte frâne, aoleu!

14. Care e romanul tău favorit ?

De obicei, ultimul citit.  Ieri am terminat "Dublu limbaj” de William Golding, apărută la Cotidianul.

15. Joci ceva?

Sigur. Cărţi, hi, hi...

16. Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie ?

Mi-aş lua un laptop cu hard-ul plin de cărţi.

17. Şi… acum ce citeşti ?

Călătorul de serviciu, de Radu-Ilarion Munteanu.

Mâine în bătălie să te gândeşti la mine, de Javier Marias.

Sinucigaşul, de Alexandru Ioan (poezii).

Astea trei şi mai am câteva în aşteptare.

P.S. Mi-am luat permisiunea să scurtez acest chestionar lung şi cam sâcâitor. Păcat că nu mi-a venit ideea din prima, ieşeau doar zece întrebări şi poate tot atâtea răspunsuri.

Sorbet sau Inghetata-Serbet de lamaie , variatiuni dupa Jamie

(dar poti folosi si alte citrice - astazi eu am facut de portocale)

200 g zahar ( eu masor cu o cana)
200 ml apa
200 ml zeama de lamaie (portocale, mandarine, etc.)
coaja de la o lamaie (sau de la citricele folosite)
o lingura cu varf de mascarpone (adica o branza dulce sfaramata, merge si urda)

Puneti la congelator un vas putin adanc, de 20-25 cm diametru pentru ca sorbetul sa inghete frumos si rapid.
Puneti zaharul si apa intr-o cratita si aduceti-le la fierbere, apoi micsorati focul si fierbeti in clocote mici, timp de 5 minute (eu le-am lasat si 10 minute).
Cand lichidul se limpezeste si se ingroasa, luati-l de pe foc si lasati-l sa se raceasca 15 minute, apoi adaugati zeama si coaja de lamaie.
Adaugati mascarpone si amestecati pana la omogenizare. (p.s. De data asta eu am pus 2 linguri de branza si am omogenizat-o separat adaugand putina zeama deasupra pana s-a facut pasta.)
Este foarte important sa gustati cand ajungeti in acest punct. Totul depinde de cat de acre sunt lamaile - eu am pus 4 lamai medii si a iesit dulce-acrisor).
Daca sorbetul este atat de acru incat sa va strambati gustandu-l, mai adaugati zahar. (Eu am facut de mai multe ori si nu a fost cazul sa adaug zahar. Dar gusturile nu se discuta.)

Turnati sorbetul in vasul inghetat si puneti-l din nou la congelator, lasati-l sa stea cel putin o ora, apoi vedeti care e situatia. Daca sorbetul a inceput sa inghete, amestecati-l usor cu furculita.
In urmatoarele 3 ore, procedati asa cam din la o ora, dupa care sorbetul va fi gata.
Poate fi pastrat la congelator doua zile, acoperit cu o folie de plastic - daca il tineti mai mult, se vor forma cristale de gheata. (La noi sorbetul tine, cu bunavoianta, 2 zile!)
Este un deliciu servit ca atare, intr-un bol sau un pahar, dar si acoperit cu un piure proaspat de zmeura.*

P.S. Daca folosesti alte fructe decat citricele, nu-i musai sa pui branza, dar iese mai bun daca adaugi o lamaie. Eu am facut sorbet de prune si de pepene galben si am folosit si pulpa fructelor rasa/pisata marunt.

Pofta buna!

* Stire de ultima ora, via Lucia Verona: sorbetul se poate servi in jumatatile de portocale sau de lamai ramase dupa stoarcere.

Sau mai bine sa-mi cumpar niste role?

E simplu. Când nu scriu pe blog, citesc. Când nu citesc, trăiesc clipa.

În ultimul timp am călătorit.

...................................................................

M-am reîntors în satul bunicilor şi părinţilor mei şi am petrecut Paştele acolo.

Am mirosit iarba şi am privit stelele.

Am gustat mielul, cozonacul, ouale şi am stat la şuetă cu babele din sat.

Am băut vinul aspru, de ţară.

Am trecut pe la cimitirul unde dorm cei bătrâni şi clipa s-a oprit în loc.

.....................................................................

A doua călătorie a fost în lumea cărţilor.

Mi-am reluat un foarte vechi obicei de a mă trezi cât mai târziu dimineaţa şi de a citi în pat.

Am dat gata trei cărţi - una de amintiri, una despre menstruaţie şi una de copii.

Toate trei interesante, fiecare in felul ei.

Cea de amintiri am primit-o în secret şi nu pot vorbi despre ea.

Cea despre menstruaţie este foarte folositoare şi m-am hotărât să o pun (parţial) în practică.

Cea de copii este "Danny, the Champion of the World", de Roald Dahl, un scriitor din Ţara Galiilor de origine norvegiană, unul dintre cei mai haioşi, mai non-conformişti scriitori de copii.

Cărţile lui sunt o încântare atât pentru cei mici (copiii mei vă pot spune!), cât şi pentru cei mari (eu sunt în extaz!). Nu mă pot abţine şi o să vă recomand trei cărţi de Roald Dahl: "The BFG" (The Big Friendly Giant, tradus în româneşte ca Uriaşul cel Bun şi Prietenos sau Uriaşul cel Prietenos), "Vrăjitoarele" şi "Matilda". Autorul este mai cunoscut datorită cărţii "Charlie and the Chocolate Factory" (Charlie şi Fabrica de Ciocolată) - un volum ecranizat şi foarte mediatizat.

...................................................................................................

A treia călătorie a început la întoarcerea din vacanţă, pe internet.

Şi mă gândesc să renunţ, parţial, la călătoria asta şi să sfidez municipalitatea şi să-mi iau şi eu o bicicletă cu care să umblu prin parcuri.

Sau un trikke, la fel ca Iulian. Sau mai bine să-mi cumpăr role?

....................................................................................................

I want to ride my bicycle...

N-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit...

...e de-ajuns o mână de prieteni în asfinţit.

Despre secrete (partea a II-a) şi nu numai...

Recunosc cinstit, blogul ăsta e de fârlifanţ. Gândurile cele mai ascunse şi mai periculoase (şi aici zâmbesc!) le scriu pe hârtie. Sau nu le scriu deloc. Uneori le spun, dar am o faţă aşa de inocentă şi de naivă că nu mă crede nimeni... Aşa că pot spune ce vreau, nu există cu adevărat, cum, de pildă, sunt cuvintele înşirate pe hârtie sau aici, pe blogul ăsta aiuristic.
Nici pe hârtie nu scriu chestii scârboase sau siropoase. Mai bag nişte cuvinte cu pu şi pi, dar merg bine în context şi nu se bagă de seamă. Atunci ce scriu pe hârtie? Şi de ce? În primul rând scriu cam 90% din ce îmi trece prin cap. Consider că e distractiv şi terapeutic să mă descarc şi să nu vadă nimeni ce-am scris. E ca si cum aş sta sub duş şi m-aş curăţa de toată mizeria unei zile. E necesar şi plăcut în acelaşi timp. Şi îmi dă senzaţia că pot controla măcar puţin din ceea ce mi se întâmplă.

Azi am umplut trei pagini de caiet despre relaţia mea (oarecum deteriorată) cu cărţile la ora actuală. Data trecută am făcut o poezie de doi lei, cu puţină filosofie în ea. Acum două dăţi am vorbit despre hormonii mei care o iau razna periodic şi mă scot din minţi primăvara... Şi tot aşa...

E ca şi cum aş vorbi cu mine în oglindă: mă trag de urechi când o iau pe arătură, mă felicit când o scot la capăt cu viaţa, exult în taină după o noapte orgasmatică, îmi plâng de milă când greşesc, etc., aţi prins ideea...
Buuun. Bineînţeles că mă tentează să transcriu ce e scris acolo, dar mă ţin tare. Bineînţeles că îmi vine să-i citesc măcar iubitului meu, măcar celor mai bune prietene, dar eu-ul meu secret îmi spune să-mi ţin gura, să păstrez ceva doar pentru mine, nu neapărat rufe murdare, dar şi o anumită bucurie care are valoare doar pentru subsemnata.
Aşa că rămâne secret.

Mi-e dor de Nichita.

Ştiu ca se apropie ziua lui şi parcă am un neastâmpăr în mine.

Pentru că ne întâlnim în fiecare primăvară.

Şi iată ce-mi spune:

* * *

"Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui. " (Lună în câmp)

"Leoaica tânără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă." (Leoaică tânără, iubirea)

"Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele." (Cântec de dor)

"Mâinile mele sunt îndrăgostite,
vai, gura mea iubeşte,
şi iată, m-am trezit
că lucrurile sunt atât de aproape de mine,
încât abia pot merge printre ele
fără să mă rănesc." (Vârsta de aur a dragostei)

"Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă. " (Către Galateea)

"N-ai să vii şi n-ai să morţi
N-ai să şapte între sorţi
N-ai să iarnă, primăvară
N-ai să doamnă, domnişoară." (N-ai să vii)

"Nimeni nu ne crede dacă sărutăm
pasărea din zbor, iarba înverzind.
Noi suntem un fel de martori
ai adolescenţei ruginind." (Cireşar)

Despre secrete

Am furat această leapşă de la Jane pentru că am chef să dezbat puţin subiectul.
Mi se pare de bun simţ să avem secrete - aşa ne protejem şi aşa îi protejăm pe cei din jur... Cum ar fi să scriu eu pe blog tot ce mi se întampla zilnic, de la 7.30 când mă ridic din pat şi până la 11-12 noaptea când abia catadicsesc să merg la culcare? Vă spun eu, ar fi plictisitor (şi nesănătos) de-a dreptul... şi pentru mine şi pentru cititor.
Şi apoi, unele secrete nu sunt ale mele. Sunt secretele prietenelor mele, ale copiilor mei, ale celor care mi se confesează... E mai bine să le ţin pentru mine, le ascund undeva într-un cotlon al minţii şi, dacă trece suficient timp, pot chiar să le uit.
O altă categorie de secrete este cea care se referă la viitor. Din experienţă, am observat că nu e bine să te lauzi cu ce-ai să faci şi să dregi în faţa celorlalţi. Se găsesc sigur câţiva care să te critice şi iţi piere tot cheful de a mai face şi drege chestia cu pricina. De aceea, la întrebarea de-a dreptul perversă: "Ce mai faci?", răspunsul cel mai cinstit este: "Bine, mulţumesc!"
Şi, dacă cineva susţine că e bine să fim sinceri până la capăt, aduc ca argument suprem versurile lui Lucian Blaga:
"Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte."

Nostalgii din alte primaveri...

Scotocind printre hârtiile mele vechi, iată ce am găsit:

"Îmi aştept copilul
aşa cum ţărmul îşi aşteaptă marea.
Ştiu că deja m-am schimbat
şi asta nu e totul.
Se vor rupe bucăţi din mal,
vor pluti spre alte ţărmuri,
până când marea va năpădi copacii
- verdeaţa de pe margini..."
(primăvara lui 1997)

"Primăvara-mi toarnă-n vene
Fluturi albi şi diademe.

Primăvara-mi pune-n braţe
Fluturi roz ca mici paiaţe.

Primăvara-mi curge-n pleoape
Fluturi gri, firavi, de noapte.

Primăvara îmi descoase
Fluturi bleu din haine groase.

Primăvara asta prinde
Fluturi vii şi-apoi mi-i vinde."
(primăvara lui 2007)

Ce te face să-ţi lingi degetele?

Din ciclul "Ce te face să..." care circulă pe bloguri, m-am gândit să ridic mănuşa aruncată de earthwalker care m-a provocat (într-un comentariu la leapşa cu zâmbete) să raspund la întrebarea de mai sus, pusă chiar de subsemnata, într-un moment de bună-dispoziţie molipsitoare şi iată ce mi-a ieşit...

Ce mă face să-mi ling degetele?

1. Puiul cu mămăligă şi usturoi pe care îl mâncam în copilărie şi când, inevitabil, băgam şi degetele în acţiune... De mâncarea asta am parte doar la mama acasă.
2. Pastele cu usturoi şi parmezan făcute de iubitul meu... Are un talent fantastic la bucătărie şi, recunosc cinstit, când se bagă printre oale şi crătiţi, îmi dă lecţii... De mâncarea asta am parte doar când îl rog frumos şi îi promit că neapărat o să-l răsplătesc...
3. Îngheţata de ciocolată cu lichior pe care o savurez în fiecare vară, aproape în fiecare zi... Mănânc şi pe furiş, e un adevărat viciu, ce să mai vorbim!
4. Ciocolata caldă, bomboanele de ciocolată cu lichior sau cu alune, ciocolata cu stafide, ciocolata cu mentă sau ciocolata cu portocale, ciocolata cu căpşiuni sau tortul de ciocolată, ciocolata amăruie... Şi dacă mai îmi aduc aminte, poate completez mai târziu... Mă mir că nu sunt o grasă de la atâta ciocolată!
5. Vinul, de obicei vinul dulce, dar merge şi un vin aspru, de ţară, dacă e fiert...
6. Iubitul meu. L-am gustat şi e tare bun! Aş putea spune că mai bun decât puiul cu mămăligă, mai bun decât pastele cu usturoi, mai bun decât îngheţata cu lichior, mai bun decât orice ciocolata şi, bineînţeles, mai bun decât vinul, pentru că mă ameţeşte, dar nu-mi dă dureri de cap...

earthwalker, iti dau leapşa înapoi şi te întreb: ce te face pe tine să-ţi lingi degetele?

Leapşa cu zâmbete...

Se poartă leapşa pe bloguri... E prima mea leapşă, primită de la Jane şi am zâmbit instant.
La ce (la cine) zâmbesc? Să luăm o zi obişnuită.

Primul meu zâmbet e adresat pisicii, dimineaţa când mi se aşază pe piept şi toarce...
Apoi, îi zâmbesc iubitului meu, nu de alta, dar stă aproape-chiar foarte aproape de mine şi mă priveşte galeş.
Următorul zâmbet pe listă e pentru soare, că a răsărit şi îmi bate în geam.
După aceea, zâmbesc copiiilor, să le dau curaj să se ridice din pat, mai ales când n-au chef de şcoală...
Pe drumul către job îmi zâmbesc mie însămi şi gândurilor mele şi uneori fredonez Beautiful people şi unii chiar se hlizesc la mine de parcă ne-am cunoaşte...
La serviciu zâmbesc mai puţin, depinde cu cine mă întâlnesc în ziua aceea...
Zâmbesc când citesc poezii, bloguri şi comedii...
Zâmbesc când primesc flori şi vorbe frumoase...
Seara, zâmbesc când verific temele copiiilor - sau mă enervez, după caz...
Zâmbesc după ora de culcare a copiilor, pentru că mă aşteaptă încă o oră sau două în care îmi fac de cap... Şi, uite aşa, mă apucă miezul nopţii.
Zâmbiţi, vă rog!

P.S. Dau leapşa lui Dorian.

"Fără Canguri" - impresii de lectură

Astăzi e duminică, deci timp berechet de lenevit, citit şi fredonat... Duminica este pentru mine o zi simpatică în care scotocesc prin bibliotecă şi citesc sau recitesc cărţi care îmi plac. Duminica fac plăcinte cu mere, beau ceai fierbinte sau vin fiert (după caz) şi nu prea deschid calculatorul.
Totuşi, pentru că astăzi, în mod excepţional, am o oră sau două de singurătate am decis (în urma unui somn bun de după-amiază) să scriu câte ceva despre cartea cea lipsită de canguri a Luciei Verona.
Să vedem... Trebuie să mărturisesc că lectura a fost o aventură minunată şi paranormală. Minunată, pentru că am regăsit-o pe Lucia Verona şi m-am simţit bine alături de ea... Paranormală, pentru că, pe măsură ce parcurgeam cartea, am descoperit că eram la a doua lectură a textelor şi, deşi mi-am zbătut creierii, nu mi-am adus deloc aminte de unde ştiam proza asta scurtă a Luciei Verona. Simţeam că era o amintire de acum un an sau doi, pentru că am perceput finalul schimbat al povestirii "Pe sfoară" şi parcă şi titlul era altul, dacă nu mă înşel (ceea ce e foarte posibil, dat fiind timpul care a trecut). Plus că m-am bucurat fantastic să-l regăsesc pe Don Juan, preferatul meu (şi al ei!).
Citind cartea, reacţia mea a fost asemănătoare momentului în care te întâlneşti cu un prieten drag pe care nu l-ai mai văzut de ceva vreme şi stai cu el la şuetă despre lucruri dragi şi familiare, reconfortante... Singurele texte pe care nu le ştiam din amintiri au fost ultimele, eseul despre lene publicat pe blogul ei şi ultimul text, "cuvânt înapoi".
Buuuuuuun. Ce mai pot să spun cu ocazia acestei lecturi? La început par nişte povestiri cuminţi, aproape banale - de pildă, despre sortarea gunoiului - şi care se transformă în absurdităţi ce stârnesc deopotrivă râsul şi plânsul. În altele, autoarea stă la taclale cu cititorul şi pare să îi ceară părerea, de pildă despre cum se scrie un roman... dar pe mine nu m-a păcălit, sâc, ştiu eu că autoarea doar se joacă (şi se joacă frumos!) cu mine, cu cititorul... "Diva, sau cum am scris un roman englezesc" este cel mai bun exemplu de distracţie a Luciei Verona cu mintea bietului cititor, pentru că se apucă să dea citate din alte cărţi ale ei şi, dacă n-aş fi citit şi cărţile acelea, aş fi rămas taaaaareee frustrată...
Concluzie: paranormală sau nu, lectura a fost plăcută, incitantă, spumoasă, amuzantă, crocantă pe margini, de multe ori în coadă de peşte şi provocatoare...
Aştept romanul englezesc promis.

Fetiţa cu chibrituri despre care Andersen nu spune tot

Am primit diploma de premiantă şi-s mândră tare... M-am uitat la ea, am pupat-o şi am admirat-o din toate unghiurile încât aproape că a devenit 3D.

Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc!

Mă onorează şi mă îndeamnă să citesc mai mult (cărţi, bloguri, mail-uri, reviste online) şi să mă joc în fiecare zi cu chibriturile la gura sobei mele. Desigur, există şi pericolul de incendiu, dar mă protejez şi zâmbesc (cineva mi-a sugerat că plasticul e bun pentru protecţie), uneori îmi permit să râd în hohote, uite-aşa, ca să nu mă enervez pe cei mulţi şi proşti care nu ştiu să glumească, pe cei frustraţi care nu ştiu să facă ce le place, pe cei răi care lovesc, deşi mamele lor le-au spus când erau mici că nu-i frumos, dar n-au ţinut minte sfatul.

Mulţumesc şi pentru seara minunată de februarie când am cunoscut şi am stat la şuetă cu oameni simpatici pe care nu i-am văzut în viaţa mea, dar care m-au pupat şi aplaudat din bunătatea inimii lor, cu care am băut vin şi am făcut poze într-un mod drăguţ şi virtual, eu fiind în pijamale de gală, cu pisica Miti (sau Mitzi sau Mitzura) încurcându-mi-se printre taste, luminându-mi pisicesc atmosfera de sărbătoare.

Şi pentru că m-am lungit cu vorba, vă mai mulţumesc o dată tuturor şi să ne vedem sănătoşi vineri, că vineri trebuie să ajung la lansare şi nu se face să-mi pun iarăşi pijamalele de gală, le-am mai purtat la gala trecută şi acum mă gândesc la o ţinută strălucitoare, probabil o fustă, ceva... Neapărat o să mă rujez. Deci mă veţi recunoaşte după zâmbet, fustă şi ruj (care e nou).