După douăzeci de ani...

...iată ce am găsit în timp ce făceam curăţenie prin hârţoagele mele cu însemnări:

Încercăm să cunoaştem
sunetul, forma lui Doi.
Pastelat cu însemnele noastre,
vibrează reţinut.
E prezent pe fiecare afiş
- singurul care nu curge
alături de Existenţă.
Se pare că, înlăuntrul său,
a vegetat un Ochi.
(Poezie fără titlu, dar cu data de 25 ianuarie 1990 şi precizarea: Anul Libertăţii)

Iubitule, totul e tulbure:
oamenii ies mai des pe străzi
decât copiii cu mingi colorate.

trandafirii nu au poposit anul acesta 
în camera mea,
în schimb, devastează parcurile
şi clădirile publice.

visele şi prietenii îmi populează singurătatea
la ore neaşteptate
când tu asculţi muzică.

elicopterele alungă vrăbiile gureşe
ca păsări mari de pradă.
e un joc acesta, ameţitor,
de-a baba oarba.

ne pierdem des unul de celălalt
- doar străzile răsună mereu
de la un capăt la celălalt.

şi tu-mi răspunzi atunci 
c-o oarecare nemulţumire
căci n-am învăţat limba păsărilor
sau măcar să fi ştiut 
să cânt la chitară
în scopuri paşnice.
(Altă poezie fără titlu, dar cu o dată semnificativă pentru acel timp: 13 iunie 1990)

Şi mă opresc aici cu amintirile.
Îmi doresc mie şi nouă, tuturor, ca următorii 20 de ani să fie mai buni, mai frumoşi, mai adevăraţi decât cei care au trecut deja.
La multi ani!