sâmbătă, 13 decembrie 2008

Mario Vargas Llosa - Teatru

Am citit câteva cărţi de Llosa si cel mai tare mi-a placut "Mătuşa Giulia şi condeierul". Romanul ăsta l-aş reciti oricând cu un zambet de buze şi poate într-o zi voi povesti de ce mi-a plăcut aşa de tare... Şi aş vrea sa scriu cândva de ce nu (prea) mi-a plăcut "Oraşul şi câinii" sau ce m-a atras la "Elogiul mamei vitrege"...
Dar nu despre romanele lui Llosa vreau sa scriu acum, ci despre volumul de Teatru pe care l-am cumparat de la Gaudeamus, la sfarsit de noiembrie, 2008. Sunt trei piese ale scriitorului peruan: "Domnişoara din Tacna", "Kathie şi hipopotamul", "Chunga".
De ce mi-au plăcut? În primul rând sunt surprinzătoare. Planurile se întretaie, timpurile se suprapun, personajele se transformă şi-şi capătă altă personalitate sub ochii cititorului. Limbajul este direct, crud, pe alocuri. Se crează o atmosferă a unei epoci, a Limei anilor '50. Se vede ca au fost scrise cu plăcere.
Aceasta este confirmată şi de autor:
"Scrierea lor a fost o permanentă plăcere şi, în acelaşi timp, o lecţie de modestie şi de sinteză, căci, spre deosebire de romancier, care este atotputernic şi extrem de liber, autorul de teatru trebuie să-şi accepte condiţia de simplă piesă a unui mecanism în care actorii, regizorii, scenografii, la fel cu timpul şi mijloacele, joacă un rol principal în succesul sau eşecul spectacolului."
Acum, ce îi reproşez dramaturgului şi în acelaşi timp îmi place la scriitor? La începutul fiecărei piese, autorul introduce câte două-trei pagini de indicaţii scenice "Decoruri, costume" sau de explicaţii ale piesei care nu sunt neapărat necesare, dar ne conduc în laboratorul de creaţie al autorului, ne prezintă ideile lui despre teatru, despre subiectele alese în teatru.
Acum, despre piese... Sunt vii. Nu pot fi povestite. Nu au intrigă complexă, dar psihologia personajelor este complexă... Personajele sunt umane: ipocriţi, visători, abjecţi, trădaţi în dragoste, etc... Sunt personaje calde sau reci, care suferă şi ascund taine de demult. Sunt personaje care se automistifică şi trăiesc în trecut sau într-un prezent imaginar.
Dar mai bine citiţi-le... Pot sa va împrumut cartea, dacă vreţi...

vineri, 5 decembrie 2008

Cand voi mai dori să-mi pun cenuşă în cap...

Uneori, seara, îmi vine s-o iau pe coclauri... nu neapărat în sens propriu. Cu cât sunt mai obosită, cu atât mai tare n-aş dormi. În atâţia ani n-am rezolvat problema somnului. Cum oare aş putea s-o rezolv tocmai acum?
Cred c-am ajuns la vârsta critică. Mă văd "mai puţin" din toate. Am o problemă sau două de sănătate. Fac versuri mai rar. Dau sfaturi. Mă controlez mai bine si poate mult prea des. Mă vopsesc (în mai multe culori). Am orgasme. Imi place sa ascult tot timpul muzică şi fredonez.
Aş lăsa baltă serviciul dacă mi-aş găsi un hobby din care să pot trăi cum vreau eu. Incă nu m-am plictisit de cei din jur, de poveştile lor, de poveşti... Cel mai tare ar fi să mă joc tot timpul (la serviciu).
Uneori mi se face dor de câte o carte, de un film, de un prieten sau de o amintire. Cel mai des îmi este dor de mine... Îmi place mult de tot ciocolata. Şi vinul... în compania cuiva, desigur: a unor prieteni, a iubitului meu. Dar pot să îmi fac de cap şi singură - n-am inhibiţii, prejudecăţi d-astea.
Mă simt liberă şi încătuşată în acelaşi timp. Probabil că nu-s liberă deloc: dar ce contează! Senzaţia libertăţii e minunată! Mi-ar plăcea ca libertatea să fie o boală şi să se molipsească toţi de ea.
Am puţine idei fixe (în comparaţie cu alţii, zic eu!) Libertatea e una. A da sfaturi este altă hibă a mea, destul de veche. Chiar îmi place să dau sfaturi. Realmente nu pot să-mi ţin gura. Vorbesc cu (aproape) oricine. Sâcâi lumea. (Mai ales când sunt în toane bune.) Sunt o pacoste! Nici vârsta nu m-a calmat în privinţa asta.
Mai am şi alte păcate. Dar să le lăsăm pe altă dată. Când voi mai dori să-mi pun cenuşă în cap...

sâmbătă, 4 octombrie 2008

Propun un club al cititorilor de pretutindeti...

Cand sunt prost dispusa, citesc.
Cand sunt binedispusa, de asemenea, citesc.
Mai citesc cand sunt in metrou si nu am chef sa ma uit la lumea din jur.
Citesc povesti copiilor seara, inainte de culcare, ca o treapta catre visele de noapte.

Imi plac fel si fel de carti: povesti pentru mari si mici, aventuri, politiste si SF, carti de poezie si romane umoristice, romane sentimentale sau psihologice.
Citesc si carti electronice, fara sa ma formalizez.
Citesc bloguri si reviste online, atunci cand am timp.
La nevoie si in disperare de cauza, citesc si ziare, reviste de tot felul atunci cand raman fara provizii.

Pentru mine, cartile sunt un drog necesar, un refugiu personal, dar si o poarta catre alte lumi.

De-a lungul anilor, m-am obisnuit sa recitesc cartile care mi-au placut foarte tare si o sa incerc aici, pe blog, sa fac un top al cartilor mele preferate, cu comentarii suculente si non-formale.

Mai greu este cu scrisul. Sunt o puturoasa fara pereche la scris.
Si nici nu prea imi place sa scriu.
Mi se pare ca nu reusesc sa transmit cum trebuie mesajul pe care il am eu in cap.
Cu alte cuvinte, mesajul e rosu in creier si apoi, pe drumul catre propozitia scrisa isi pierde din culoare, se dilueaza, devine roz. Ca acum.

Si atunci, ma opresc.

joi, 22 mai 2008

Gandurile trandave ale unui pierde-vara

...de Jerome K. Jerome.

Citesc de ceva timp din cartea asta si nu ma grabesc deloc sa o termin. Ma relaxeaza. Ma amuza si imi insenineaza diminetile de luni sau serile in care sunt prost-dispusa. Am citit vreo 80 de pagini si mai am 200. Ca sa va lamuresc putin, citez:
"Ii explic lui B. cat de greu imi vine sa scriu despre asta in jurnal. Ii spun cu toata sinceritatea ca nu stiu ce sa scriu.
O vreme fumeaza in tacere, apoi lasa pipa si ma-ntreaba:
- Crezi ca are vreo importanta ce scrii?
Gandul asta mi-aduce multa usurare. Imi ridica piatra de pe inima, nesuferitul sentiment al responsabilitatii care ma apasa.
La urma urmei ce importanta are ce spun? Ce importanta are ce spune oricine despre orice subiect de pe lumea asta? Din fericire pentru noi toti, nimeni nu prea ia aminte. Aceasta reflectie trebuie sa fie de mare ajutor redactorilor si criticilor. Un om constiincios, absolut convins ca vorbele lui au greutate si influenta, s-ar teme pana sa si vorbeasca. Numai cel care stie ca nimeni n-o sa dea nici doua parale pe ceea ce spune el poate fi elocvent, vehement si ferm. Nimanui n-o sa-i pese nici cat negru sub unghie ce-o sa spun eu despre misterele de la Oberammergau. Asa c-am sa spun ce vreau..."
Si mai comentez si alta data ca mi s-a facut somn si lene.

Asa... Reiau de unde am ramas... A trecut ceva timp si am incheiat-o cu calatoriile lui J.K.J. si am descoperit un subiect minunat si fermecator: "Despre trandavie". Ajungand aici cu lectura constat ca m-am indragostit iremediabil de autor. De ce? Uite ce scrie, citez:
E imposibil sa te bucuri pe deplin de trandavie daca nu ai de lucru pana peste cap. Nu-i nici o scofala sa nu faci nimic cand n-ai nimic de facut. A pierde timpul, in cazul acesta, este chiar o ocupatie, si inca una foarte istovitoare. Trandavia, ca si sarutarea, pentru a fi dulce trebuie furata. (sublinierea mea entuziasta!)
Ei, ce ziceti? Nu e genial? Si eu, care de mica imi puneam cenusa in cap pe motiv de lene. Imi reprosam ca dorm prea mult, ca fac pauze dese, ca citesc romane atunci cand ar trebui sa invat pentru scoala si imi inchipuiam ca la maturitate o sa ma schimb, voi deveni mai harnica, mai ordonata, mai... Vrajeala! Ma chinuiam de pomana! Nimeni nu se schimba (niciodata, as putea adauga)! Daca ai apucat sa ai un viciu (lene, fumat, baut, sex in exces, etc.) poti sa fii sigur ca ti-l vei pastra pana la adanci batranete... sau vei suspina dupa vremea cand erai putred de vicios si fericit cum nu se poate!!!!
Buuun... Am lamurit-o cu lenea... Acum sunt mandra de mine si pot da citate celor prea harnici care imi scot ochii ca intarzii la munca sau ca dorm cand ei se agita... Sa trecem la... timiditate. Dl. J.K.J. a scris si despre asta... si a scris foarte bine. Adica asta mi-a placut mie mai tare. De fapt, a amintit si despre vreme, despre caini si pisici, etc., dar pe mine (pana acum, la pagina 149) m-a interesat trandavia si timiditatea. Pentru ca si eu am fost timida pe vremuri... Si eram asa de timida inca faceam niste tampenii mai mari ca mine... adica, sa nu se prinda lumea ca mor de frica... Revin cu citate...


sâmbătă, 10 mai 2008

De Paste, la Viena - 2008






In parcul de langa gradina zoo si in labirintul de frunze.
Ne testam indemanarea si orientarea in spatiu.



La supermarket si prin oras, la cumparaturi.

luni, 5 mai 2008





Viena, la pas.
Bannere publicitare in statiile de autobuz si de metrou.




La Casa Fluturilor unde suntem partasi la masa lor de pranz.





In holul Muzeului Ciocolatei si la Muzeul Tehnic.






La Gradina Zoologica din Viena.





In Labirint si la Casa Surprizelor, in Prater, de 1 Mai.




In Prater, noaptea, dam tarcoale unei Case a Groazei.
Dar mult mai frumos se vede Praterul din roata mare!!!




In casuta din camping Viena (vest).




Prin parcurile Vienei.

sâmbătă, 5 aprilie 2008

De primăvară


De câte ori îţi povestesc
o carte,
un film de dragoste,
o întâmplare oarecare,
mă trezesc povestind despre mine,
despre visele noastre,
despre chipul meu
sculptat de tine
zi de zi,
noapte de noapte.

De câte ori îţi admir
chipul tăcut,
degetele prelungi,
linia armonioasă a spatelui,
mă trezesc privind ilustraţii dintr-o carte,
imagini din filme,
fotografii în rame aurite
cu bărbaţi şi femei
îndrăgostiţi,
asemenea nouă.

De câte ori îmi priveşti
chipul rotund,
zâmbetul din ochi,
curbura dulce a sânilor,
mă preschimb în poveste,
în cântec pe buzele tale,
în flacără ce pâlpâie
la templul iubirii,
zi de zi,
noapte de noapte.
4 aprilie 2008

vineri, 29 februarie 2008

Impresiile unui ghid


Îmi petrec destul timp în expoziţie. Îmi place să mă învârt printre obiecte vechi, printre manuscrise şi cărţi rare. Cu timpul, „mă împrietenesc” cu obiectele şi încep să le privesc altfel. După părerea mea, vizitatorul secolului XXI este mult prea grăbit. Trece pe lângă frumuseţe fără să clipească, fără să tresară. Eu, de pildă, în fiecare sală am cel puţin câte un obiect preferat.
Cum intru în sala cărţilor vechi, regăsesc scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către judele Braşovului, Hanăş Begner la 1521 - cel mai vechi document scris în limba română care s-a păstrat şi care mă emoţionează întotdeauna. Apoi mă salut din ochi cu statuia de bronz a lui Mircea cel Bătrân – care nu seamănă deloc cu voievodul cunoscut din cărţile de istorie. Dar îmi spun: asta a fost viziunea artistului, dl. Paul Vasilescu şi artiştii (mai ales cei contemporani!) nu trebuiesc contrazişi. Apoi dau roata prin sală şi trag cu ochiul pe la cărţile lui Cantemir. Şi zâmbesc amintindu-mi povestea „Istoriei ieroglifice” pe care, uneori, o spun elevilor.
În a doua sală am două preferinţe noi şi câteva vechi. Dintre cele noi – o cărticică de versuri de Anton Pann scrisă cu litere chirilice în culori vii şi o coroniţă de metal care a aparţinut lui Ion Heliade-Rădulescu. Pe acesta din urmă mi-l şi imaginez cu coroniţa pe cap şi cu faimoasa lui mantie albă. Iar dintre obiectele mai vechi, regăsesc cu duioşie fotoliile lui Ion Heliade-Rădulescu şi neapărat mă oglindesc în apele oglinzii cu ramă neagră în care, odinioară, Heliade-Rădulescu şi Doamna lui se aranjau pentru plimbare. Tot dintre cele vechi, redescopăr şi adesea atrag atenţia vizitatorilor asupra evantaiului din pergament căptuşit cu hârtie şi cu montură din lemn de palisandru cu ciucure alb, din mătase – evantai care a aparţinut unei graţioase doamne Vicol din înalta societate şi pe aripile căruia recunoaştem „mâna” elegantă a lui Vasile Alecsandri: „Fericit care-mplineşte/Visul său pe-acest pământ!/ Fericit care iubeşte…” – opt versuri scrise ocazional, dar cu galanterie şi talent.
În sala Marilor Clasici încep să scotocesc mai bine prin sertare. Şi îi îndemn şi pe vizitatorii mei s-o facă. Aici, ca şi în celelalte săli, sunt mici surprize: manuscrise fotocopiate care stau la îndemâna tuturor – caricaturi de C. Jiquidi ale „Scrisorii pierdute” de I.L. Caragiale, fotografii ale lui Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici, copii după manuscrisele originale şi multe, multe altele. În vitrine, mă amuz de fiecare dată revăzând papuceii japonezi şi desagii cusuţi cu mărgele din colecţia maestrului Macedonski, mă emoţionez la vederea serviciului de ceai din sticlă de Murano care a aparţinut lui George Coşbuc – pentru că, mărturisesc, într-o lume ahtiată după cafea, eu sunt o mare băutoare… de ceai.
Dintre interbelici, recunosc, m-am îndrăgostit de simbolişti. Sunt atât de aiurită încât recit poeme de Minulescu şi Bacovia în faţa vizitatorilor români (şi străini!) încercând să-i contaminez cu versul muzical şi culoarea din poemele lor. Uneori chiar reuşesc. Apoi, ca şi cei mici, sunt fascinată de şahul de călătorie al lui Sadoveanu, de scrisul lui mărunt şi spornic, de ceşcuţele de cafegiu pasionat, de scrinul din lemn roşu adus din China. Şi atunci, încep să povestesc „amintirile” mele despre Sadoveanu luate din cărţi, din manuscrise, din mărturisiri literare, din povestirile contemporanilor lui.
La interbelici poposesc mai mult timp: mă atrag deopotrivă cărţile Hortensiei Papadat-Bengescu, cele ale lui Mihail Sebastian, poeziile lui Ion Barbu şi ale lui Tudor Arghezi. Trecând pe lângă imaginea lui Şerban Cioculescu îmi amintesc vocea lui pe bandă de magnetofon de la faimoasele „Rotonde 13” care au însufleţit ani în şir publicul adunat la Muzeul Literaturii Române, sala Rotondă, parter. Tot aici, la interbelici, am descoperit într-o vitrină, la inaugurarea expoziţiei permanente, nişte obiecte neaşteptate pe care, uneori, copilăreşte, mi-ar plăcea să le pot atinge: parafa, stetoscopul şi aparatul de luat sânge ale lui Vasile Voiculescu.
Dar timpul este scurt. Abia am timp să admir volumele Blaga şi încep să mă atragă ziarele non-conformiste, şocante, manuscrisele viu colorate şi obiectele care au aparţinut scriitorilor avangardişti. Dintre acestea, mă atrage mai cu seamă tronul lui Ion Vinea – lemn negru, masiv, cu simboluri animaliere sculptate pe spătar – de pildă, şarpele care îşi înghite coada – jilţ despre care muzeografii mai vechi spun că aduce ghinion dacă te aşezi pe el şi pe care odinioară poetul îl folosea la cenaclurile sale ca loc de recitare, de declamare.
Deja la contemporani sunt mai puţine obiecte, dar mai multe manuscrise şi cărţi. Aici, dacă sunt singură, mă orientez după gusturile mele literare sau, dacă sunt însoţită, îl las pe vizitator să îşi mărturisească preferinţele. Uneori îl conving să admire manuscrisele Preda şi începem să dezbatem „Moromeţii” sau „Cel mai iubit dintre pământeni”, alteori mă uită Dumnezeu în faţa vitrinei Mircea Eliade şi sondez publicul tânăr despre „Romanul adolescentului miop”, despre pasiunea lui Eliade pentru India, pentru fantastic şi pentru religiile lumii. Ceea ce mă fascinează în sălile contemporane sunt nenumăratele fotografii realizate în mare parte de artistul Ion Cucu de-a lungul unei vieţi de artă şi meşteşug pe urmele unor scriitori alături de care a petrecut, cu care s-a împrietenit, pe care i-a admirat… şi fotografiat.
Astfel, regăsim chipuri încruntate sau preocupate, meditative sau vesele, în diferite posturi – cu ţigara în mână, cu mâna la bărbie, cu creionul în mână, în faţa manuscrisului, cu zâmbetul pe buze, în faţa microfonului, cu paharul în mână… şi multe, multe altele. Rămâne doar ca fiecare vizitator să descopere, să redescopere, să îşi creeze în imaginaţie atmosfera acelor timpuri, acelor oameni care trăiau prin cărţi şi pentru cărţi.

P.S. Ei, bine, era gata-gata să închei călătoria mea ca ghid al Muzeului Naţional al Literaturii Române fără să amintesc de Liter@cces - partea virtuală a expoziţiei permanente care fascinează deopotrivă publicul tânăr şi pe cel matur. Celui care este refractar la nou îi spun doar atât: să acceseze înregistrările video Nichita Stănescu. Nu am cuvinte să povestesc cât de emoţionantă este întâlnirea cu el şi de fiecare dată îl las pe Nichita să spună măcar câteva cuvinte în prezenţa publicului tânăr. Face bine la suflet!