vineri, 29 februarie 2008

Impresiile unui ghid


Îmi petrec destul timp în expoziţie. Îmi place să mă învârt printre obiecte vechi, printre manuscrise şi cărţi rare. Cu timpul, „mă împrietenesc” cu obiectele şi încep să le privesc altfel. După părerea mea, vizitatorul secolului XXI este mult prea grăbit. Trece pe lângă frumuseţe fără să clipească, fără să tresară. Eu, de pildă, în fiecare sală am cel puţin câte un obiect preferat.
Cum intru în sala cărţilor vechi, regăsesc scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către judele Braşovului, Hanăş Begner la 1521 - cel mai vechi document scris în limba română care s-a păstrat şi care mă emoţionează întotdeauna. Apoi mă salut din ochi cu statuia de bronz a lui Mircea cel Bătrân – care nu seamănă deloc cu voievodul cunoscut din cărţile de istorie. Dar îmi spun: asta a fost viziunea artistului, dl. Paul Vasilescu şi artiştii (mai ales cei contemporani!) nu trebuiesc contrazişi. Apoi dau roata prin sală şi trag cu ochiul pe la cărţile lui Cantemir. Şi zâmbesc amintindu-mi povestea „Istoriei ieroglifice” pe care, uneori, o spun elevilor.
În a doua sală am două preferinţe noi şi câteva vechi. Dintre cele noi – o cărticică de versuri de Anton Pann scrisă cu litere chirilice în culori vii şi o coroniţă de metal care a aparţinut lui Ion Heliade-Rădulescu. Pe acesta din urmă mi-l şi imaginez cu coroniţa pe cap şi cu faimoasa lui mantie albă. Iar dintre obiectele mai vechi, regăsesc cu duioşie fotoliile lui Ion Heliade-Rădulescu şi neapărat mă oglindesc în apele oglinzii cu ramă neagră în care, odinioară, Heliade-Rădulescu şi Doamna lui se aranjau pentru plimbare. Tot dintre cele vechi, redescopăr şi adesea atrag atenţia vizitatorilor asupra evantaiului din pergament căptuşit cu hârtie şi cu montură din lemn de palisandru cu ciucure alb, din mătase – evantai care a aparţinut unei graţioase doamne Vicol din înalta societate şi pe aripile căruia recunoaştem „mâna” elegantă a lui Vasile Alecsandri: „Fericit care-mplineşte/Visul său pe-acest pământ!/ Fericit care iubeşte…” – opt versuri scrise ocazional, dar cu galanterie şi talent.
În sala Marilor Clasici încep să scotocesc mai bine prin sertare. Şi îi îndemn şi pe vizitatorii mei s-o facă. Aici, ca şi în celelalte săli, sunt mici surprize: manuscrise fotocopiate care stau la îndemâna tuturor – caricaturi de C. Jiquidi ale „Scrisorii pierdute” de I.L. Caragiale, fotografii ale lui Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici, copii după manuscrisele originale şi multe, multe altele. În vitrine, mă amuz de fiecare dată revăzând papuceii japonezi şi desagii cusuţi cu mărgele din colecţia maestrului Macedonski, mă emoţionez la vederea serviciului de ceai din sticlă de Murano care a aparţinut lui George Coşbuc – pentru că, mărturisesc, într-o lume ahtiată după cafea, eu sunt o mare băutoare… de ceai.
Dintre interbelici, recunosc, m-am îndrăgostit de simbolişti. Sunt atât de aiurită încât recit poeme de Minulescu şi Bacovia în faţa vizitatorilor români (şi străini!) încercând să-i contaminez cu versul muzical şi culoarea din poemele lor. Uneori chiar reuşesc. Apoi, ca şi cei mici, sunt fascinată de şahul de călătorie al lui Sadoveanu, de scrisul lui mărunt şi spornic, de ceşcuţele de cafegiu pasionat, de scrinul din lemn roşu adus din China. Şi atunci, încep să povestesc „amintirile” mele despre Sadoveanu luate din cărţi, din manuscrise, din mărturisiri literare, din povestirile contemporanilor lui.
La interbelici poposesc mai mult timp: mă atrag deopotrivă cărţile Hortensiei Papadat-Bengescu, cele ale lui Mihail Sebastian, poeziile lui Ion Barbu şi ale lui Tudor Arghezi. Trecând pe lângă imaginea lui Şerban Cioculescu îmi amintesc vocea lui pe bandă de magnetofon de la faimoasele „Rotonde 13” care au însufleţit ani în şir publicul adunat la Muzeul Literaturii Române, sala Rotondă, parter. Tot aici, la interbelici, am descoperit într-o vitrină, la inaugurarea expoziţiei permanente, nişte obiecte neaşteptate pe care, uneori, copilăreşte, mi-ar plăcea să le pot atinge: parafa, stetoscopul şi aparatul de luat sânge ale lui Vasile Voiculescu.
Dar timpul este scurt. Abia am timp să admir volumele Blaga şi încep să mă atragă ziarele non-conformiste, şocante, manuscrisele viu colorate şi obiectele care au aparţinut scriitorilor avangardişti. Dintre acestea, mă atrage mai cu seamă tronul lui Ion Vinea – lemn negru, masiv, cu simboluri animaliere sculptate pe spătar – de pildă, şarpele care îşi înghite coada – jilţ despre care muzeografii mai vechi spun că aduce ghinion dacă te aşezi pe el şi pe care odinioară poetul îl folosea la cenaclurile sale ca loc de recitare, de declamare.
Deja la contemporani sunt mai puţine obiecte, dar mai multe manuscrise şi cărţi. Aici, dacă sunt singură, mă orientez după gusturile mele literare sau, dacă sunt însoţită, îl las pe vizitator să îşi mărturisească preferinţele. Uneori îl conving să admire manuscrisele Preda şi începem să dezbatem „Moromeţii” sau „Cel mai iubit dintre pământeni”, alteori mă uită Dumnezeu în faţa vitrinei Mircea Eliade şi sondez publicul tânăr despre „Romanul adolescentului miop”, despre pasiunea lui Eliade pentru India, pentru fantastic şi pentru religiile lumii. Ceea ce mă fascinează în sălile contemporane sunt nenumăratele fotografii realizate în mare parte de artistul Ion Cucu de-a lungul unei vieţi de artă şi meşteşug pe urmele unor scriitori alături de care a petrecut, cu care s-a împrietenit, pe care i-a admirat… şi fotografiat.
Astfel, regăsim chipuri încruntate sau preocupate, meditative sau vesele, în diferite posturi – cu ţigara în mână, cu mâna la bărbie, cu creionul în mână, în faţa manuscrisului, cu zâmbetul pe buze, în faţa microfonului, cu paharul în mână… şi multe, multe altele. Rămâne doar ca fiecare vizitator să descopere, să redescopere, să îşi creeze în imaginaţie atmosfera acelor timpuri, acelor oameni care trăiau prin cărţi şi pentru cărţi.

P.S. Ei, bine, era gata-gata să închei călătoria mea ca ghid al Muzeului Naţional al Literaturii Române fără să amintesc de Liter@cces - partea virtuală a expoziţiei permanente care fascinează deopotrivă publicul tânăr şi pe cel matur. Celui care este refractar la nou îi spun doar atât: să acceseze înregistrările video Nichita Stănescu. Nu am cuvinte să povestesc cât de emoţionantă este întâlnirea cu el şi de fiecare dată îl las pe Nichita să spună măcar câteva cuvinte în prezenţa publicului tânăr. Face bine la suflet!

Un comentariu:

Jane spunea...

esti cea mai fericita persoana pe care am cunoscut-o eu, stii asta?
te-am recunoscut dupa rucsacul din spate si stilul de mers, si te-am agatat dupa cateva luni de panda prin cartier, stiind prea bine la ce sa ma astept, si tanjind dupa asta: explozie de bine, oriunde si oricand.