luni, 31 decembrie 2007

Copacul vietii

A fost o data ca niciodata o vrajitoare rea care traia intr-un copac intr-o gradina imparateasca de la marginea lumii. Si copacul era cel mai mare si mai frumos copac din intreaga imparatie, avea crengi lungi si incovoiate, trunchiul gros de abia-l puteau cuprinde 8 oameni si frunze verzi, racoroase. Frunctul acelui copac era necunoscut, dar dulce, vindecator si daca picurai sucul lui pe buzele unui bolnav, el indata prindea culoare in obraji si se ridica din boala.
Batranii abia isi aminteau gustul lui pentru ca, de indata ce vrajitoarea se stabili in scorbura acelui copac - ce era ca un palat cu multe si felurite camere - copacul incepu sa se usuce putin cate putin, iar oamenii fura alungati din imprejurimile lui. Si dintr-o frumusete de copac verde si luminos, cu seva dulce, plina de viata acesta a ajuns umbra copacului de odinioara, la fel de falnic, dar uscat, fara ca vreo pasare sau alta vietuitoare sa poposeasca printre crengile lui. Vrajitoarea pustiise totul.
Vazand aceasta mare nenorocire, imparatul acelei tari de la marginea lumii, dupa ce trimisese ani in sir osteni sa o alunge pe vrajitoare din scorbura copacului, vazand si vazand ca nu o scoate la capat cu spurcaciunea, dadu de veste in toata lumea ca ii va da fata de sotie celui care va reusi sa o goneasca pe vrajitoare din scorbura copacului si sa readuca la viata copacul falnic de alta data. Auzind aceasta, viteji nenumarati, fii de imparati si voinici de toate felurile incercara sa scoata vrajitoarea din scorbura: fie o afumara de pe afara, fie se incumetara sa intre in scorbura si isi lasara oasele pe acolo, fie cerura in van ajutorul altor vrajitori. Orice incercare se dovedi zadarnica si imparatul se imbolnavi de suparare.
Dar norocul imparatului fu ca in acel an se nascu intr-un sat de munte, nestiut de nimeni, un baiat frumos si viteaz ce avea un semn tainic: pe spatele lui se putea vedea un copac falnic, cu ramuri inflorite si pasari fermecate pe ramuri. Acel baiat pe nume Codrut, nascut din oameni saraci, fusese menit sa se lupte cu vrajitoarea si sa o doboare. Asa spuneau gurile femeilor din sat si chiar parintii lui se hotarara sa il creasca in spiritul marilor viteji. Si il dadura sa invete carte, sa invete tainele vracilor, dar si taina luptelor. Si asa crescu voinicul intr-o luna cat altii intr-un an si intr-un an cat altii in sapte. Si mai avu ca dascali muntele cu rauri repezi, padurea cu vietuitoare mari si mici si toate spiritele muntelui i se inchinau si il reunosteau drept stapan. Auzisera toti de voinicul care se pregatea sa o infrunte pe vrajitoarea din scorbura.
Si inainte sa porneasca la drum, se hotari sa petreaca un an de zile in pestera pustinicilor din inima muntelui ca sa prinda mai multa tarie si intelepciune. Acolo traiau batrani cu barbile pana la pamant, spiritele bune ale muntelui, dar si duhuri de tot felul care atrageau calatori slabi de minte si ii pierdeau prin prapastii. Dar Codrut, voinicul muntilor isi desavarsi ucenicia fara teama si fara sovaiala si la sfarsitul anului cobori din munti la fel de curat la suflet si la trup ca un nou nascut.
Atunci si-a luat ramas bun de la parinti, de la satul lui din munti, a luat buzduganul de fier si sabia de otel si a pornit la drum, catre gradina imparateasca unde traia in scorbura copacului, vrajitoarea cea rea. Si merse el ce merse, drum lung si intunecat, pentru ca, pe masura ce se apropia de gradina, cararile se incalceau, cerul se intuneca si vantul sufla mai aspru. Dar Codrut era prieten cu vantul si apele si nu se temu si merse mai departe. Si cand mai avea 3 zile de mers, vrajitoarea prinse de veste si ii trimise in cale un balaur cu 3 capete care scuipa flacari pe nari si nu obosea niciodata. Dar voinicul prinse curaj, scoase ghioaga si din trei lovituri facu praf si pulbere capetele balaurui si ruga vantul sa le imprastie in pustiu.
O farama de balaur ajunse si la vrajitoarea din scorbura care se infurie atat de tare incat zgaltai pamantul cu urletele ei si apele se pornira involburate catre voinicul cel bun. Atunci, vazand primejdia, Codrut inalta rugaciuni catre spiritele apelor si muntilor sa il ajute si ridica sabia pavaza in fata lui. Si apele trecura pe langa el si facura carare pentru voinicul muntilor si nici un fir de par din cap nu i se clinti. Si vrajitoarea isi musca pumnii si isi smulgea parul din cap de suparare.
Atunci, vrajitoarea pregati o potiune fermecata, o bau si se transforma intr-o fata frumoasa, cu hainele rupte si plangand, se aseza in calea voinicului. Si cand baiatul se apropie o intreba:
- Ce e cu tine, fata frumoasa? De ce plangi asa de amarnic?
- Ce sa sa fie voinice, raspunse vrajitoarea cu glas prefacut, sunt o fata orfana. Saracia m-a adus pe meleagurile astea si stapana la care am intrat in slujba ma asupreste... Ia-ma cu tine, voinice! Mi-e frica sa ma intorc la stapana mea cea cruda...
- Fata frumoasa, spuse Codrut, te-as lua bucuros cu mine, dar am o lupta de dus si mi-e teama pentru tine. Mai bine adaposteste-te la prima casa pe care o intalnesti in cale si ne-om intalni noi mai incolo...
Si atunci vrajitoarea incepu sa strige, sa planga si sa se vaicareasca:
- Nu ma lasa, voinice!!! Nu ma lasaaaa!!!
Si, voinicul, milos, o lua cu sine, dar nu se mai indrepta catre scorbura vrajitoarei, ci facu popas la primul sat din drum cu gandul sa lase fetiscana la casa preotului, sa aiba grija de ea cat timp va fi el in batalie. Dar, de indata ce vrajitoare simti miros de tamaie, se scutura si luandu-si infatisarea adevarata se repezi asupra voinicului, sa il doboare dintr-o suflare.
Dar nici Codrut nu era slab de inger si ridica palosul si primi lupta voiniceste, fara teama. Vrajitoarea zbura prin aer si sufla foc precum balaurii, iar Codrut, calit la scoala codrului si a vracilor din munti, arunca asupra vrajitoarei cenusa din vatra pustinicilor si focul vrajitoarei se stinse. Si scoase vrajitoarea apa otravita din traista si o arunca peste voinic, dar apa nu avu nici o putere, caci Codrut era uns cu ulei de candela, iar sufletul voinicului era curat si neatins se rele.
Si atunci, vrajitoarea se ridica de la pamant si-l agata in ghearele sale de fiara cu gand sa-l arunce in prapastie, dar Codrut nu statu mult pe ganduri, o lovi cu palosul iute si o cioparti in doua... Un sange negru si puturos incepu sa curga din trupul vrajitoarei ucise, dar Codrut nu se temu si chema apele sa spele pamantul plangarit si sa duca trupul vrajitoarei in pustiu, corbii sa-i ciugule maruntaiele...
De indata ce vrajitoarea fu doborata, copacul vietii inmugurii si dupa asta imparatul cunoscu ca voinicul nostru a izbandit in lupta cu vrajitoarea. Si, chemandu-l la palatul imparatesc, ii dadu fata sa cea preafrumoasa de sotie. O nunta mare si o petrecere neintrerupta porni in intreaga tara si oamenii dansau si se bucurau, beau si mancau, cantau cantece de vitejie, cinstind pe Codrut, voinicul care doborase vrajitoarea cea rea. Iar copacul cel bun inflori in anul acela ca niciodata si toti oamenii din imparatie gustara din fructul sau dulce si dadator de viata si devenira nemuritori.
Chiar si astazi mai petrec si chiotele lor de bucurie se aud primavara, cand florile infloresc si iarba creste, dar noi nu avem urechi de auzit si nici ochi de vazut...
Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea-asa...

5 comentarii:

Jane spunea...

mie imi plac cel mai mult povestile in care eroii sunt predestinati: vreau continuarea! (-:

Anonim spunea...

Dau un vin bun, rosu, de tara, pentru finalul povestii.
Si mai dau 100 de pupaturi de impartit la 4 membri cucuieti ai familiei Dutu.
Lena

Lumi spunea...

Multumesc, Jane pentru incurajari... Sper sa am timp mai mult de scris. Si idei....

Lena, primesc vinul si pupaturile... Le impartim, daca ai timp sa treci pe la noi... Dar nu stiu cand termin povestea...

Lumi spunea...

Lenaaaaa... Unde-i vinu'???

jane spunea...

ba cateodata parca aud ceva primavara, un chiot asa, credeam ca eu il scot fara sa vreau, dar se vede treaba ca altii au mai multe motive (-: