duminică, 22 februarie 2009

"Fără Canguri" - impresii de lectură

Astăzi e duminică, deci timp berechet de lenevit, citit şi fredonat... Duminica este pentru mine o zi simpatică în care scotocesc prin bibliotecă şi citesc sau recitesc cărţi care îmi plac. Duminica fac plăcinte cu mere, beau ceai fierbinte sau vin fiert (după caz) şi nu prea deschid calculatorul.
Totuşi, pentru că astăzi, în mod excepţional, am o oră sau două de singurătate am decis (în urma unui somn bun de după-amiază) să scriu câte ceva despre cartea cea lipsită de canguri a Luciei Verona.
Să vedem... Trebuie să mărturisesc că lectura a fost o aventură minunată şi paranormală. Minunată, pentru că am regăsit-o pe Lucia Verona şi m-am simţit bine alături de ea... Paranormală, pentru că, pe măsură ce parcurgeam cartea, am descoperit că eram la a doua lectură a textelor şi, deşi mi-am zbătut creierii, nu mi-am adus deloc aminte de unde ştiam proza asta scurtă a Luciei Verona. Simţeam că era o amintire de acum un an sau doi, pentru că am perceput finalul schimbat al povestirii "Pe sfoară" şi parcă şi titlul era altul, dacă nu mă înşel (ceea ce e foarte posibil, dat fiind timpul care a trecut). Plus că m-am bucurat fantastic să-l regăsesc pe Don Juan, preferatul meu (şi al ei!).
Citind cartea, reacţia mea a fost asemănătoare momentului în care te întâlneşti cu un prieten drag pe care nu l-ai mai văzut de ceva vreme şi stai cu el la şuetă despre lucruri dragi şi familiare, reconfortante... Singurele texte pe care nu le ştiam din amintiri au fost ultimele, eseul despre lene publicat pe blogul ei şi ultimul text, "cuvânt înapoi".
Buuuuuuun. Ce mai pot să spun cu ocazia acestei lecturi? La început par nişte povestiri cuminţi, aproape banale - de pildă, despre sortarea gunoiului - şi care se transformă în absurdităţi ce stârnesc deopotrivă râsul şi plânsul. În altele, autoarea stă la taclale cu cititorul şi pare să îi ceară părerea, de pildă despre cum se scrie un roman... dar pe mine nu m-a păcălit, sâc, ştiu eu că autoarea doar se joacă (şi se joacă frumos!) cu mine, cu cititorul... "Diva, sau cum am scris un roman englezesc" este cel mai bun exemplu de distracţie a Luciei Verona cu mintea bietului cititor, pentru că se apucă să dea citate din alte cărţi ale ei şi, dacă n-aş fi citit şi cărţile acelea, aş fi rămas taaaaareee frustrată...
Concluzie: paranormală sau nu, lectura a fost plăcută, incitantă, spumoasă, amuzantă, crocantă pe margini, de multe ori în coadă de peşte şi provocatoare...
Aştept romanul englezesc promis.

7 comentarii:

jane spunea...

ce comentariu reusit! la cenaclu ai putea sta foarte bine la masa din fata sa stii (-:

Lucia Verona spunea...

Şi eu îl aştept :)

Anonim spunea...

Bravo, Lumi! Pertinent comentariu! E bun şi Cenaclul de la Muzeu la ceva!
Într-un an-doi, te pomeneşti că îţi dau ăştia rubrică de cronică la vreo revistă literară...

Ştefania spunea...

Nu sunt Anonim! Sunt Ştefania!

Lumi spunea...

Multam, Jane, e totuşi prea mult ce spui tu. Nu cred că am fler de critic... Plus că asta m-ar obliga să citesc profesionist, nu după ureche şi plăcere...

Doamna Lucia, să îl rugăm pe Don Juan să vă dea o mână de ajutor cu cartea? O scrieţi în doi, e mai plăcut...

Multam, doamna Ştefania, poate o fi cenaclul de vină... dar eu cred că lipsa cangurilor m-a inspirat în primul rând.
Poate ar fi distractiv să ţin o rubrică de cronică literară, dar intervin cele ce-i spuneam mai sus lui Jane ...

P.S. M-am prins doamna Ştefania ca nu sunteţi Anonim. V-am recunoscut stilul...

Lilick spunea...

Buna Lumi,

Am fost si eu azi si mi-am luat premiul. Mult dorita carte! De-abia astept sa o citesc si eu!

Lumi spunea...

Felicitări pentru premiu, Lilick!
Şi lectură plăcută!