Impresii de cenaclu, după un an...

În curând se face un an de când particip ca secretar al Cenaclului de la Muzeu. Pentru mine, a fost un an de trudă, dar şi de satisfacţii, ca orice an de început de drum. Am avut şi bucuria de a cunoaşte nişte oameni deosebiţi, care m-au ajutat să trec peste greutăţile începutului şi de la care am avut ce învăţa.

În primul rând, mă refer la moderatorii cenaclului: Daniel Cristea-Enache şi Tudorel Urian, a căror colaborare - cu umor şi profesionalism - m-a impulsionat să merg mai departe atunci când îmi venea să-mi iau lumea în cap. Apoi, mă gândesc la Ion Zubaşcu şi la Radu-Ilarion Munteanu, ale căror sfaturi şi încurajări mi-au mers la suflet şi, nu în ultimul rând la minunatele doamne: Lorena Stuparu şi Loana Ciobanu, care mi-au devenit prietene şi care au participat cu fidelitate la şedinţele cenaclului, fie alături de moderatori, ca scriitoare, fie în sală, ca simple participante.

Desigur, mai sunt multe nume pe care le-aş putea aminti: Ioan Turensky, Mălin Stan, Florin Caragiu, George Enache, Ion Fodoreanu, membrii activi al cenaclului, dar şi alte nume de scriitori - cunoscuţi sau debutanţi - care au citit şi dintre care unii, ulterior, au revenit în sala Rotondă, îmbogăţind cenaclul prin calitatea comentariilor lor: Claudiu Komartin, Daniel D. Marin, Adrian Diniş, Aida Hancer, Ofelia Prodan, Adrian Suciu, Daniel Stuparu, Ionel Ciupureanu şi alţii, şi alţii...

Din culisele vieţii de secretar de cenaclu şi de cronicar (în ultimele luni) aş putea spune multe. Am o arhivă bogată de texte. În completarea ei este arhiva de scrisori către şi de la scriitori, către şi de la moderatori şi public - care este încă şi mai bogată. Aş putea scoate o carte punând cap la cap această dublă arhivă care mi-a consumat atâta timp şi energie în acest an.

În tot acest timp am descoperit că e destul de greu să-i mulţumeşti pe toţi, că poţi fi criticat şi ţi se pot răstălmăci chiar şi cele mai bune intenţii. Am constatat că am misiunea de a împaca şi capra şi varza, în traducere liberă: de a încuraja participarea la cenaclu, fără a face rabat de calitate. Am încercat să mă achit de această slujbă în mod onorabil şi, fie că am dat cu bâta în baltă, fie că am fost lăudată, m-am gândit că într-un viitor apropiat voi fi mai pricepută, mai răbdătoare (cu mine însămi şi cu ceilalţi) şi mai experimentată într-ale cenaclului.

Am observat că scriitorii talentaţi sunt, de obicei, foarte modeşti: se programează pentru a citi la cenaclu, îşi aşteaptă cu răbdare rândul şi nu întârzie. Prezentarea lor este adesea scurtă, citesc relativ puţin şi cu miez şi, ceea ce mi s-a părut nemaipomenit de frumos - acceptă în linişte atât laudele cât şi criticile, fiind conştienţi de valoarea lor.

În ceea ce priveşte meseria de cronicar, când fortuit am început să scriu cronică de cenaclu, mi-am zis şi eu ca Miron Costin: "se sparie gândul". Pentru că ştiu că un cuvânt scris este altceva decât cuvântul spus care zboară şi pe care îl uiţi. Ceea ce este scris trebuie asumat şi greşeala tipărită rămâne, oricâtă cenuşă ţi-ai pune în cap după aceea. De aceea, am încercat să fiu cât mai impersonală în cronicile mele, făcând abstracţie de părerile unora sau altora, de greşelile mele sau ale altora şi, mai ales, de gândurile care îmi trec prin cap atunci când transcriu, cu fidelitate, ceea ce a fost.

În final, idealista cum sunt, mi-ar plăcea mai tare dacă literatura ar fi vedeta, nu scriitorul. Pentru că, atunci când merg la cenaclu, eu mă aştept "să văd" textul în faţa ochilor, de text îmi pasă major şi când îl citesc sau îl ascult, începe să-mi aparţină, devine un bun al meu şi al tuturor.