La vânătoare de cărţi...

Unde anume? Am fost şi eu prin târg, cel mai frumos târg pentru mine, în care mă pierd cu orele şi nu simt oboseala - târgul de carte Bookfest. De data aceasta am plecat mai bine echipată financiar în comparaţie cu alte dăţi, dar insuficent pentru câte aş fi luat eu de pe acolo...
Nici nu am ajuns bine şi am dat nas în nas cu uriaşul cort de la Adevărul de unde am luat o carte de aventuri dragă mie şi sper, în viitor, să fie dragă şi copiilor mei: Shogun, de James Clavell. Apoi, trecând val-vârtej pe lângă celelalte edituri, m-am dus fix către standul Humanitas, de unde am luat două cărţi minunate - una pentru fiul meu: George şi cheia secretă a universului, de Lucy şi Stephen Hawking şi o carte pentru mine: Cum te poţi rata ca scriitor, de Alex Ştefănescu.

Acum, de prima vă spun numai vorbe bune. Este un roman pentru copii în care, Stephen Hawking, împreună cu fiica sa, îmbină fantasticul cu explicaţia ştiinţifică a universului pe înţelesul copiilor. Şi o fac atât de bine încât captivează, instruiesc şi farmecă cititorul, de nu mai poate lăsa cartea din mână.
A doua carte de care v-am zis mai sus am luat-o pentru plăcerea mea. Am citit/auzit multe despre ea încât am devenit curioasă. Cum oare te poţi rata ca scriitor? Şi ce este atât de amuzant la lectura asta? Gândindu-mă mai bine, ar trebui să mă apuce tristeţea citind despre atâtea cărţi proaste. Incredibil, dar după doar 24 de pagini (în metrou, fireşte, pe drumul spre casă!) m-a bufnit râsul. Dom'ne, prostia ar trebui să doară! Sunt acolo nişte texte de ţi se scrânteşte limba în gură şi ţi se pune o pâclă pe creier, zău! Nu ştiu dacă o să rezist să citesc cartea asta dintr-o suflare, cum fac eu, de obicei. Necesită pauze lungi şi dese...
În fine, după ce mi-am făcut de cap cu astea trei cărţi, am pornit la pas prin târg, să-mi clătesc privirile, să văd ce şi unde se mai întâmplă lucruri de seamă. Şi iată ce am cules de pe drum:
De la Biblioteca pentru toţi copiii am luat Vacanţă cu copiii mei, de Jerome K Jerome, unul dintre autorii mei preferaţi, pe care îl citesc oricând cu o nemărginită plăcere. De cartea asta nu ştiu nimic, dar sunt sigură că o să-mi placă, aşa că am luat-o fără s-o răsfoiesc prea mult. O singură nedumerire am: e pentru adulţi? e pentru copii? Habar n-am şi până la urmă nici că-mi pasă.
De la editura Nemira, editură care s-a gândit să-i premieze pe cei care-i cumpără cărţile (prin tragere la sorţi, bineînţeles!) am luat "Poveste imorală", de Rodica Ojog-Braşoveanu. Nu-i cu Melania, dar sper să-mi placă. Am luat cartea dintr-o fidelitate de cititor care s-a delectat timp îndelungat cu isprăvile Melaniei Lupu. E o carte poliţistă, de citit în vacanţă şi, dacă o să-mi placă foarte tare, o să vă spun câte ceva despre ea.
Pentru domnişoara mea am luat o carte amuzantă, scrisă de Pascal Bruckner: Păzea, se-ntoarce Moş Crăciun!, de la editura Trei. Am citit-o acum vreo 2 ani, pe vremea când copiii mei încă mai credeau că Moş Crăciun vine pe furiş în casele copiilor şi le pune daruri sub pom. M-am distrat foarte tare citind-o şi sper să-i înveselească şi pe copiii mei care, chiar dacă ştiu că părinţii le cumpără darurile de Crăciun, tot mai cred în miracole, în spiritul sărbătorilor, în poveşti.
Şi care ar fi farmecul unui târg de carte dacă n-aş descoperi cărţi noi, edituri noi, poteci încă nebănuite? De data aceasta, am descoperit editura Pro Editură şi Tipografie, de unde am cumpărat cărţi incredibil de ieftine (5 şi 10 lei), dar practice. Iată ce am luat: Reţete în stil italian, fără autor, Masajul - Ghid Practic de Tehnici Orientale şi Occidentale, de Lucy Lidell şi Sara Thjomas şi Yoga fără posturi (cu accent pe u), de Philippe de Meric. Le-am răsfoit cu interes pe toate trei, dar am început s-o citesc pe ultima, cea cu Yoga, de care, probabil, o să mai povestesc pe aici, dacă mă voi simţi în stare.
Ei, bine, am cam ajuns la fundul sacului şi îmi îngădui aici să trec sub tăcere ultima carte cumpărată. Nu de alta, dar trebuie s-o dăruiesc cuiva foarte drag şi este surpriză.
Concluzia mea: cartea este ca vinul - nu se învecheşte şi te îmbată la fel. Noroc!

P.S. Am ratat o singură carte si nu din vina mea: Un om din Wayfalua şi alte povestiri, de Costel Baboş. Dar, dacă editura cu pricina nu a ajuns la Bookfest, nu-i bai, de îndată ce fac iar rost de bani, cumpar cartea de pe net! Ura!

Personajul literar din mine, din tine, din noi toţi...

Îmi plac jocurile. În special jocurile periculoase care încep cu: "Să ne imaginăm că..." Să ne imaginăm că eu sunt Albă ca Zăpada şi tu eşti Maştera... Cine vrea să fie Prinţul? Dar Calul? Am putea fi, pe rând, toate personajele. Problema începe atunci când ne alegem un anume personaj şi nu altul... De ce tocmai acela?
Ce o determină pe o persoană să fie, de pildă, Scufiţa Roşie? Sau Lupul cel Rău? E doar un joc, nu e real şi ea o ştie. Cu toate acestea îşi alege o fetiţă cam neascultătoare, nu o Bunică înţeleaptă. Mă rog, întrebarea poate fi pusă şi invers: de ce o Bunică înţeleaptă, ci nu o Scufiţă tinerică, plină de energie şi entuziasm?
Prea multe intrebări, nu? Poate doar un psihoterapeut poate descâlci nodul ăsta de întrebări aparent fără răspuns. Sau putem încerca să-l descâlcim singuri dacă ducem jocul până la capăt şi răspundem sincer la toate întrebările. Dar vrem să răspundem? Ce vom găsi dincolo de răspunsuri?

Impresii de cenaclu, după un an...

În curând se face un an de când particip ca secretar al Cenaclului de la Muzeu. Pentru mine, a fost un an de trudă, dar şi de satisfacţii, ca orice an de început de drum. Am avut şi bucuria de a cunoaşte nişte oameni deosebiţi, care m-au ajutat să trec peste greutăţile începutului şi de la care am avut ce învăţa.

În primul rând, mă refer la moderatorii cenaclului: Daniel Cristea-Enache şi Tudorel Urian, a căror colaborare - cu umor şi profesionalism - m-a impulsionat să merg mai departe atunci când îmi venea să-mi iau lumea în cap. Apoi, mă gândesc la Ion Zubaşcu şi la Radu-Ilarion Munteanu, ale căror sfaturi şi încurajări mi-au mers la suflet şi, nu în ultimul rând la minunatele doamne: Lorena Stuparu şi Loana Ciobanu, care mi-au devenit prietene şi care au participat cu fidelitate la şedinţele cenaclului, fie alături de moderatori, ca scriitoare, fie în sală, ca simple participante.

Desigur, mai sunt multe nume pe care le-aş putea aminti: Ioan Turensky, Mălin Stan, Florin Caragiu, George Enache, Ion Fodoreanu, membrii activi al cenaclului, dar şi alte nume de scriitori - cunoscuţi sau debutanţi - care au citit şi dintre care unii, ulterior, au revenit în sala Rotondă, îmbogăţind cenaclul prin calitatea comentariilor lor: Claudiu Komartin, Daniel D. Marin, Adrian Diniş, Aida Hancer, Ofelia Prodan, Adrian Suciu, Daniel Stuparu, Ionel Ciupureanu şi alţii, şi alţii...

Din culisele vieţii de secretar de cenaclu şi de cronicar (în ultimele luni) aş putea spune multe. Am o arhivă bogată de texte. În completarea ei este arhiva de scrisori către şi de la scriitori, către şi de la moderatori şi public - care este încă şi mai bogată. Aş putea scoate o carte punând cap la cap această dublă arhivă care mi-a consumat atâta timp şi energie în acest an.

În tot acest timp am descoperit că e destul de greu să-i mulţumeşti pe toţi, că poţi fi criticat şi ţi se pot răstălmăci chiar şi cele mai bune intenţii. Am constatat că am misiunea de a împaca şi capra şi varza, în traducere liberă: de a încuraja participarea la cenaclu, fără a face rabat de calitate. Am încercat să mă achit de această slujbă în mod onorabil şi, fie că am dat cu bâta în baltă, fie că am fost lăudată, m-am gândit că într-un viitor apropiat voi fi mai pricepută, mai răbdătoare (cu mine însămi şi cu ceilalţi) şi mai experimentată într-ale cenaclului.

Am observat că scriitorii talentaţi sunt, de obicei, foarte modeşti: se programează pentru a citi la cenaclu, îşi aşteaptă cu răbdare rândul şi nu întârzie. Prezentarea lor este adesea scurtă, citesc relativ puţin şi cu miez şi, ceea ce mi s-a părut nemaipomenit de frumos - acceptă în linişte atât laudele cât şi criticile, fiind conştienţi de valoarea lor.

În ceea ce priveşte meseria de cronicar, când fortuit am început să scriu cronică de cenaclu, mi-am zis şi eu ca Miron Costin: "se sparie gândul". Pentru că ştiu că un cuvânt scris este altceva decât cuvântul spus care zboară şi pe care îl uiţi. Ceea ce este scris trebuie asumat şi greşeala tipărită rămâne, oricâtă cenuşă ţi-ai pune în cap după aceea. De aceea, am încercat să fiu cât mai impersonală în cronicile mele, făcând abstracţie de părerile unora sau altora, de greşelile mele sau ale altora şi, mai ales, de gândurile care îmi trec prin cap atunci când transcriu, cu fidelitate, ceea ce a fost.

În final, idealista cum sunt, mi-ar plăcea mai tare dacă literatura ar fi vedeta, nu scriitorul. Pentru că, atunci când merg la cenaclu, eu mă aştept "să văd" textul în faţa ochilor, de text îmi pasă major şi când îl citesc sau îl ascult, începe să-mi aparţină, devine un bun al meu şi al tuturor.

Înapoi la cărţile mele dragi

După o lună de hărnicie în extrem, am revenit la starea de lene, de relaxare şi vis. Am reînceput să citesc, să ascult muzică, să stau la poveşti şi să ies în oraş. Adică să pun toate acestea pe primul plan şi să las job-ul să îşi recapete statutul de muncă plătită care se termină la oră fixă.

Şi iată cu ce mă laud: am redescoperit-o pe Sinead O'Connor & the Chieftains- The Foggy Dew şi am citit două cărţi minunate: "Vedere din parfumerie", de Silvia Kerim şi "La noi, când vine iarna", de Mircea Diaconu - cărţi pe care vi le recomand cu căldură.

Prima este o readucere aminte a caselor vechi, înainte şi după demolarea lor de către "cel mai iubit fiu al poporului" comunist. Şi mai este o relatare despre revoluţia din decembrie 1989, aşa cum a trăit-o autoarea. În mare, este o carte despre prietenie, despre oameni şi casele în care au trăit.

A doua este tot o carte memorialistică, dar, de data acesta, am privit lumea prin ochii copilului care este naratorul povestirii. Este o carte despre copilărie, despre viaţa la ţară şi ceea ce mi-a plăcut cel mai tare a fost umorul cărţii care, adesea, se învecinează cu tragicul - un fel de râsu'-plânsu' care m-a răscolit.

Alte noutăţi? Am reînceput să merg prin parc cu bicicleta (e nouă şi abia dacă am scos-o la plimbare de 4-5 ori!). M-am specializat pe un anumit tip de pizza - pizza acoperită şi îmi place tare să fac coci. Reţeta am găsit-o într-un număr din "Practic în bucătărie". Am văzut vreo două filme împreună cu copiii - Walvarine şi 17 Again - filme uşurele, cu parfum de vacanţă.

Mă holbez iar pe bloguri şi încerc să recuperez ce n-am citit aproape o lună. Am observat că doar câteva dintre blogurile mele prietene au scris regulat. În rest, lumea a început să iasă la iarbă verde, să aibă şi alte ocupaţii. Ceea ce mă paşte şi pe mine, cât de curând, când o să-mi iau zborul în Ţara Plăcerilor....

Literatura cu polonicul sau Noaptea muzeelor, 16 mai 2009

Recunosc: mie îmi plac mai mult lucrurile făcute tihnit şi la ore rezonabile. Îmi place să vizitez muzeele când nu este aglomerat, când pot tândăli prin săli şi pot sta la şuetă cu ghidul. Iar în calitate de ghid, opţiunea este aceeaşi. Prea multă lume -  grăbită, gălăgioasă, ahtiată să vadă totul în doi timpi şi trei mişcări - îmi dă senzaţia de superficialitate, de cultură la pachet, când nu este timp să digeri ceea ce vezi, să reflectezi, să simţi cu adevărat atmosfera muzeului vizitat.

Îmi pare rău că nu am făcut şi eu poze: efectiv lumea s-a îmbulzit, s-a călcat pe bătături, a scotocit fiecare cotlon. Vizitatorii au fotografiat cât au putut, s-au oferit cărţi şi broşuri, s-au ţinut ateliere pentru elevi, a fost poezie şi muzică, iar, după miezul nopţii, film. 

Vânzoleala a început înainte de ora 5 după-amiaza şi a durat până aproape de 3 dimineaţa, când eu (nu şi vizitatorii!!!!) am clacat de oboseală pe bancheta unui taxi de noapte. Căci am vorbit aproape încontinuu, am fost mereu în mişcare, strecurându-mă printre masele compacte de vizitatori. 

Pot spune că această "Noapte a muzeelor" a fost un succes. Ne-am făcut cunoscuţi, am luat pulsul străzii, am trezit curiozitatea unora care n-au habar de muzee şi, în cazul nostru, prea puţin de literatură.

Atunci, care e problema? De ce sunt cârcotaşă? Pentru că o vorbă spune: "Cu o floare nu faci primăvară". Şi mă întreb: oare câţi dintre cei care au fost la "Noaptea muzeelor" vor reveni, de data asta ca vizitatori plătitori şi, eventual, vor aduce pe alţii cu ei (copii, prieteni, rude)? Ar fi interesant de făcut un chestionar pe tema asta, poate la anul. 

Un alt motiv de nemulţumire este că, dacă acest program nu este urmat de altele, la fel de atractive, de interesante (la ore speciale pentru un om care munceşte de dimineaţă până seara), succesul atât de fulminat al unei nopţi de primăvară rămâne unul facil, trecător, nesemnificativ.

Şi cu asta cred că am pus degetul pe rană.

Leapsa culta

Primita de la Gargarita, cu titlul de mai sus. De menţionat ca o să scriu ce-mi vine în minte acum. Poate peste o săptămână, voi răspunde altfel.

1. Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecă? Din ce carte ai mai multe exemplare?

Revista Manuscriptum, editata de MNLR. 

Nichita Stănescu. 

Şi alţii.

2. De ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezat(ă) în secret?

În copilărie am fost amorezată de Ivan Turbincă. În adolescenţă, de Lorelei, din romanul cu acelaşi nume, de Ionel Teodoreanu. Şi în zilele noastre, de mai mulţi... Le-am pierdut numărul. Pot exemplifica doar cu don Jaime Astarloa, din Maestrul de scrimă, de Arturo Perez-Reverte. (Explicaţia, altă dată!)

3. Ce carte ai citit cel mai des?

Am recitit de multe ori cărţile doamnei Rodica Ojoc-Braşoveanu. Şi nu sunt prima care spun că o ador pe Melania, pe motanul Mirciulică şi chiar şi pe maiorul Cristescu, hi, hi...

4. Care era cartea ta preferată la 10 ani?

Poveştile lui Creangă.

5. Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?

Am uitat.

6. Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?

În căutarea oii fantastice, de Haruki Murakami.

Igiena asasinului, de Amelie Nothomb.

Inca nu m-am hotărât între astea două sau altele care nu-mi vin în minte acum.

7. Cine crezi cã ar trebui sã câştige premiul Nobel pentru literaturã?

Ar putea lua Nobelul un român, aşa, ca variaţie.

8. Ce carte ţi-ar plăcea sa vezi ecranizată?

Regina de gheaţă, de Alice Hoffman. (Dar e posibil să fi fost deja ecranizată!)

9. Descrie visul cel mai straniu care să fi inclus un scriitor, o carte sau un personaj literar.

Aici m-am blocat. Poate că o carte mi-a aprins minţile şi am rămas cu ea în cap ceva timp. Poate că am visat-o, dar nu îmi mai aduc aminte.

10. Care e cartea cea mai dificilă pe care ai citit-o?

Cele mai dificile cărţi au fost acelea care nu mi-au plăcut, pe care le-am lăsat neterminate. 

Şi pe care le-am uitat.

11. Preferi autorii francezi sau ruşi?

Da. Şi spanioli. Şi români. Şi alţii.

12. Shakespeare, Milton, sau Chaucer ?

Shakespeare, Chaucer... L-am uitat pe Milton, deci nu îl prefer.

13. Ce te deranjează cel mai mult în timpul lecturii?

Că mi se face foame. Şi mă strigă copiii să mă joc cu ei. 

Că sună telefonul. Şi că mai trebuie să dorm. 

Că e prea aglomerat dimineaţa, în metrou, ca să pot citi relaxată. Şi ăştia pun nişte frâne, aoleu!

14. Care e romanul tău favorit ?

De obicei, ultimul citit.  Ieri am terminat "Dublu limbaj” de William Golding, apărută la Cotidianul.

15. Joci ceva?

Sigur. Cărţi, hi, hi...

16. Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie ?

Mi-aş lua un laptop cu hard-ul plin de cărţi.

17. Şi… acum ce citeşti ?

Călătorul de serviciu, de Radu-Ilarion Munteanu.

Mâine în bătălie să te gândeşti la mine, de Javier Marias.

Sinucigaşul, de Alexandru Ioan (poezii).

Astea trei şi mai am câteva în aşteptare.

P.S. Mi-am luat permisiunea să scurtez acest chestionar lung şi cam sâcâitor. Păcat că nu mi-a venit ideea din prima, ieşeau doar zece întrebări şi poate tot atâtea răspunsuri.

Sorbet sau Inghetata-Serbet de lamaie , variatiuni dupa Jamie

(dar poti folosi si alte citrice - astazi eu am facut de portocale)

200 g zahar ( eu masor cu o cana)
200 ml apa
200 ml zeama de lamaie (portocale, mandarine, etc.)
coaja de la o lamaie (sau de la citricele folosite)
o lingura cu varf de mascarpone (adica o branza dulce sfaramata, merge si urda)

Puneti la congelator un vas putin adanc, de 20-25 cm diametru pentru ca sorbetul sa inghete frumos si rapid.
Puneti zaharul si apa intr-o cratita si aduceti-le la fierbere, apoi micsorati focul si fierbeti in clocote mici, timp de 5 minute (eu le-am lasat si 10 minute).
Cand lichidul se limpezeste si se ingroasa, luati-l de pe foc si lasati-l sa se raceasca 15 minute, apoi adaugati zeama si coaja de lamaie.
Adaugati mascarpone si amestecati pana la omogenizare. (p.s. De data asta eu am pus 2 linguri de branza si am omogenizat-o separat adaugand putina zeama deasupra pana s-a facut pasta.)
Este foarte important sa gustati cand ajungeti in acest punct. Totul depinde de cat de acre sunt lamaile - eu am pus 4 lamai medii si a iesit dulce-acrisor).
Daca sorbetul este atat de acru incat sa va strambati gustandu-l, mai adaugati zahar. (Eu am facut de mai multe ori si nu a fost cazul sa adaug zahar. Dar gusturile nu se discuta.)

Turnati sorbetul in vasul inghetat si puneti-l din nou la congelator, lasati-l sa stea cel putin o ora, apoi vedeti care e situatia. Daca sorbetul a inceput sa inghete, amestecati-l usor cu furculita.
In urmatoarele 3 ore, procedati asa cam din la o ora, dupa care sorbetul va fi gata.
Poate fi pastrat la congelator doua zile, acoperit cu o folie de plastic - daca il tineti mai mult, se vor forma cristale de gheata. (La noi sorbetul tine, cu bunavoianta, 2 zile!)
Este un deliciu servit ca atare, intr-un bol sau un pahar, dar si acoperit cu un piure proaspat de zmeura.*

P.S. Daca folosesti alte fructe decat citricele, nu-i musai sa pui branza, dar iese mai bun daca adaugi o lamaie. Eu am facut sorbet de prune si de pepene galben si am folosit si pulpa fructelor rasa/pisata marunt.

Pofta buna!

* Stire de ultima ora, via Lucia Verona: sorbetul se poate servi in jumatatile de portocale sau de lamai ramase dupa stoarcere.