Acum ar trebui sa-ti spun ce varsta am si cum ma cheama, asa cum a procedat Maria in scrisoarea ei. Dar tu esti Mos Nicolae, stii deja chestiile astea si nu mai stau sa te plictisesc cu ele, so, voi trece direct la dorinte.
Anul acesta nu o sa-ti cer multe deoarece i-am rezervat o gramada de chestii to your brother Santa Claus, asa ca te voi ruga sa imi aduci un set de trei sau sase Mighty Beanz, un baton Snikers si un Mentos.
Pentru Colt as vrea un os gonflabil, iar pentru Mitzi un soricel gonflabil (ca sa nu se mai ia de Ratotzca, soricelul de plush). Thanks!"
In primele luni, lipsita de calculator, am tinut un jurnal scris de mana. Am vrut sa descriu etapele construirii unei case, primele momente de adaptare, impresii despre oamenii si locul unde traim acum... Poate o sa am rabdare, intr-o buna zi, sa-l transcriu in plan virtual. Am reusit sa tin pasul si sa imi notez intamplari in agenda doar primele doua luni, cat am gospodarit pe langa casa.
Incepand cu 22 noiembrie, am intrat in zodia Sagetatorului energic si m-am pus in miscare. Sunt profesor itinerant de limba engleza la clasele a III-a si a IV-a la 9 sate pe o raza de 10-12 km (fata de Rau Alb, satul in care locuiesc). Practic, in fiecare zi, fac naveta la 1 sau 2 sate.
Dimineata ma trezesc la 6 si jumatate. Abia am timp sa ma spal (cu apa rece), sa ma imbrac, sa imi pun doua felii de paine si un mar si neaparat sa imi pun la indemana cativa lei, maruntis, pentru transport. Prima parte a drumului este impreuna cu copiii, in microbuzul scolii (claie peste gramada) sau cu microbuzul de Hateg, depinde care ajunge primul. De la scoala copiilor drumul variaza, in functie de zi.
Luni, merg pe jos cam 1 km pana la Baiesti. Apoi inca 2 km pana la urmatorul sat, Rusor.
Marti nu imi permit sa o iau pe jos pentru ca scoala din satul Galati e la vreo 7-8 km distanta si iau microbuzul catre Petrosani si platesc frumusel 2 lei. Aceasta e ziua cea mai scurta. Am doar doua ore.
Miercuri, cand ajung la sosea, trebuie sa astept microbuzul copiilor, pentru ca nu e nici o masina pana la scoala din Serel si drumul e foarte lung, poate vreo 12 km, din care doar 10 sunt asfaltati.
Joi, de la intersectia cu soseaua, iau microbuzul de Petrosani pana in comuna Pui, apoi nu am nici o masina pentru cei 3 sau 4 km pana la Rau Barbat si Uric, respectiv Hobita. Bineinteles, merg pe jos sau iau o ocazie.
Vineri am de mers mai departe. Dupa comuna Pui, undeva, in camp, e o sosea asfaltata la stanga unde nu exista transport si nimeni nu opreste sa te ia in masina. Dar drumul e frumos si nu prea lung - vreo 2 km si eu merg cu voiosie: unu, doi, trei -inspiratie, unu, doi, trei - expiratie. Daca tin ritmul asta, ajung grozav de bine.
Apropo, daca aveti ponturi pentru mers pe jos fara sa obosesti, spuneti-mi-le si mie. Tineti cont ca merg pe un drum abrupt, uneori la deal, alteori la vale, pe langa rauri si la marginea campurilor.
Cel mai greu este la intoarcerea acasa. Inca nu stiu bine orarul microbuzelor si, de cele mai multe ori, nu am nici un transport pana acasa. Intr-o zi m-a adus un tatic o bucata de drum. In alta zi am venit pe scuterul invatatorului, doar cativa kilometri. Adesea o iau pe jos sau iau o ocazie. Fac autostopul cu gratie si curaj. Azi am facut 3 drumuri, doar unul cu microbuzul, celelalte doua: cu autostopul si cu o colega, invatatoare. Nici o zi nu seamana cu cealalta.
Elevii mei sunt simpatici, plini de energie si destul de cuminti. Dar sunt putini. Abia se aduna 10-12 copii de clasa a III-a si a IV-a intr-o clasa. Bineinteles ca fac ore cu doua clase, simultan. In primul rand, din lipsa de spatiu si apoi, din lipsa de elevi. Sunt copii care vin pe jos kilometri intregi ca sa ajunga la scoala.
Clasele au sobe cu lemne si in clasa e cald. Parintii elevilor vin si sparg lemne pentru scoala. Toaleta e in curte, ca la tara. Cancelaria e o odaie mica-mica, dar primitoare si in general calduroasa. Invatatoarele (invatatorii) sunt de treaba - vorbarete, generoase si energice si m-au primit frumos. In sinea mea, le admir: predau la patru clase simultan si reusesc sa faca fata la toate, pe un salariu destul de mic. Sunt grozav de rabdatoare si fac naveta in fiecare zi, fie ploaie, fie vant. Dar vorb-aceea: "Mila mi-e de tine, dar de mine, mi se rupe inima."
Cand ajung acasa mi-e o foame de lup si, dupa masa, as dormi neintoarsa, pana a doua zi. Numai ca am de facut smotru prin casa si de mancare pentru trupa mea. Si, aproape in fiecare zi, lectii - compuneri cu Maria, verificari de teme, ascultare la diverse materii de care am sau n-am chef. Intre timp, incalzesc apa pentru vase si pentru spalat. Dau de mancare la pisica Mitzi si la catelul Colt.
Mai citesc inainte sa ma bag in pat. Sau revedem niste filme vechi si distractive, asta daca nu picam de somn. Copiii sunt oricum plini de energie si seara ii apuca zbantaiala, sueta, chiraiala. Se pare ca le prieste la scoala din sat: au teme putine, deci stres mai putin pentru ei si parintii lor. Si notele sunt bune si foarte bune. Si s-au imprietenit cu colegii. Sa vedem ce zice diriga joi, la sedinta cu parintii...
Singurul stres ar fi casa, care inca nu e gata. Dar incerc sa fiu mai rabdatoare. Aici, lucrurile merg incet, dar bine. Oamenii tin toate sarbatorile religioase. De pilda, azi, de Sf. Andrei echipa de zidari nu a venit la lucru. Am invatat ca nu are rost sa grabesti lucrurile. Este timp pentru toate. Si Dumnezeu oricum are grija de noi.
Imi este destul de greu sa scriu ceea ce simt acum, in prag de plecare. Aici m-am nascut, pe strazile din Bucuresti am copilarit, aici mi-am facut prieteni, prin parcurile acestui oras m-am sarutat, printre blocuri si prin pietele Bucurestilor am umblat. M-am obisnuit cu asfaltul, cu poluarea, cu ritmul trepidant. I-am batut strazile in lung si-n lat: la concerte, la teatre, la filme, la cumparaturi, la muzee, la serviciu - familiarizata cu multimea, cu zgomotul, cu latratul cainilor si mirosul orasului. Aici imi ramane o bucata din inima: parintii si familia cea de suflet: frati, surori, veri, nasi, dar si multi prieteni dragi.
Si totusi plec. Plecam: patru intr-o rulota (fara a mai pune la socoteala si pisica!) Am ales iarba verde si copacii roditori, cantec de pasari, sunet de talangi si murmur de vant si ploaie. Am dat asfaltul pentru racoarea apei de munte si zgomotul enervant al claxoanelor pentru mugetul vacilor, al bivolilor si al caprelor care vin de la pasune si trec prin fata casei noastre. O sa invatam sa traim mai simplu, mai echilibrat, fara graba nebuna a marilor orase. De acum o sa vedem mai des stelele, o sa fim mai aproape de pamant, de natura, de oameni, de Dumnezeu.
De ziua Mariei am fost la cumpărături: skateri, blugi, bluziţe, hanorac... - cică pentru şcoală, dar şi de plăcere, cred eu. Este o încântare să mergi la cumpărături cu o fetişcană care ştie ce vrea şi nu se sfieşte să ceară. Te lasă fără bani în cel mai scurt timp posibil. În comparaţie cu fratele ei, cu şi pentru ea am cheltuit dublu. Maria cumpără cu nonşalanţă şi poartă cu graţie hainele primite. Super-distractiv când nu ai bugetul limitat. Aş putea spune că îmi dă lecţii de shopping. Pentru că eu, nehotărâtă cum sunt, m-am învârtit peste tot şi nu mi-am luat nimica. Dar tot mi-a plăcut. Aşa că am încheiat turul de cumpărături cu o masă la KFC. La mulţi ani, fetiţa mea!
"Marghioliţa şezuse şase ani în pension la Paris şi adusese în jalnica Moldovă obiceiuri în faţa cărora cucoanele bătrâne holbau nişte ochi cât cepele şi pe care nici conu Todiriţă nu le-ar fi suferit, dacă Marghioliţa n-ar fi fost Marghioliţa.
Marghioliţa îşi turna zilnic în baie câte-un şip întreg de apă de lavandă, adusă anume în lădiţi din Rue de la Paix. Marghioliţa ieşea la plimbare călare, cu fusta despicată, încălecând (auzi dumneata?) ca băieţii. Marghioliţa dansa cancanul zvârlind picioarele mai ceva ca Bichette Durand de la opereta franţeză. Marghioliţa se scălda în Prut într-o fustişoară roşă ca pentr-un copil de trei ani şi se-nvârtea printre bărbaţi fără ruşine, dezbrăcată şi cu picioarele goale în papuci de pânză albă, brodaţi cu roş. Văzând-o aşa, polcovnicul Cernatovski, pe când vorbea cu coana Catinca Armaşu, a-nceput a bâlbâi..." (Inelul Marghioliţei, cap I, din volumul "Hronicul Măscăriciului Vălătuc", de Al. O. Teodoreanu, zis şi Păstorel)
"Ştiţi doar cu toţii că Cotnarul e viţă de Tokai. Cei câţiva butuci de la Hârlâu au fost trimişi în dar lui Ştefan cel Mare şi Sfât de Craiul unguresc. Şi dacă a căpătat el mirosul pe care-l ştim, şi dacă a prins el gust amăriu de coajă de nucă, şi dacă s-o prifăcut el aşa, că nici nu mai aduce a Tokai şi-l şi întrece, dovadă e că pământul Hârlăului fostu-i-a lui lui cald prietin şi că razele soarelui din faşă încă mai cu iubire l-au alintat... Mulţi, drept, nu-l pot bea, fiind Cotnarul din cale-afară parfumat... După mine unul, boieri, chiar de n-o fi Cotnarul cel mai bun şi gustos dintre vinuri, e fără îndoială cel mai nobil, cel mai sincer, cel mai puternic. E un fel de Rege Soare al vinurilor! De cum îl duci la gură îţi spune: 'Ia sama ci faci, cu mine nu şugui, că eu îndată te dau jos, să ştii!' Nu ca acele vinuri viclene care, după ce le ţii cum se cuvine şi le porţi grija, te lovesc în cap deodată şi când nu te-aştepţi, ca sluga cea haină şi necredincioasă, doborând stăpânul pe la spate. Ş-apoi, boieri, fiecare vin are vârsta lui. Cotnarul n-are vârstă. Dacă n-aş face păcat, Doamne, iartă-mă, aş zice că e ca Atotputernicul, fără de început şi fără de sfârşit. Poţi să-l uiţi în bute cu zecile de ani şi nu-i pasă. Şi-i singurul vin din lume care îmbătrâneşte mereu, desăvârşindu-se pe an ce merge, in infinitum." (Pursângele Căpitanului, cap I, din volumul "Hronicul Măscăriciului Vălătuc", de Al. O. Teodoreanu, zis şi Păstorel)
De la începutul lunii iulie tot încerc să scriu despre cele câteva zile petrecute la mare şi la munte anul acesta. Şi nu prea îmi găsesc cuvintele. Au fost doar trei nopţi la mare şi două la munte, dar le-am trăit cu intensitate şi, într-un fel, cu detaşare, alături de iubitul meu şi, de data asta, fără copii. Dacă mă gândesc bine, e prima vacanţă în doi, după foarte mult timp, după aproape 14 ani. Mă mir şi eu cum de-am supravieţuit, hi, hi, hi... (mamele ştiu de ce!)
Diferenţa s-a văzut din start: am avut bagaje puţine şi făcute în grabă, chiar în dimineaţa plecării. Pentru excursia la mare, bineînţeles că am uitat costumele de baie acasă, de parcă eram aerieni, iar pentru excursia la munte, ne-am luat puţine haine groase, deşi am stat într-o cabană în vârf de munte. Cred că suntem mai responsabili când ne ocupăm de copii. Fără ei, am devenit şi noi mai neastâmpăraţi, jucăuşi, relaxaţi.
În ambele vacanţe am umblat mult - şi călare, şi pe jos! -n-am ţinut cont de oră, fără mese regulate, (şi am mâncat tot ce ne-a trecut prin cap, cu specificaţia: mult peşte la mare/ vin şi voie bună la munte), fără program - ne-am plimbat la ore târzii şi ne-am culcat când am fost cu ochii cârpiţi de somn. Am văzut/mirosit/auzit locuri minunate şi oameni frumoşi. Am cântat, ne-am iubit, ne-am bălăcit. Am dormit cu 2 pilote şi două perechi de pantaloni în prima noapte pe munte, am stat la şuetă la malul mării/la cabană, am râs mult... Ce mai contează restul?!
În plină criză se întâlnesc doi manageri si încep să discute despre problemele firmelor.
- Auzi, tu îti mai plătesti angajatii?
- Nu.Tu îi plătesti?
- Nu, nici eu.
- Şi continuă să vină la muncă si ai tăi, nu-i asa?
- Da, vin constiinciosi.
- Ştii ceva?Eu cred că ar trebui să le cerem o taxă de intrare în firmă.
Soţul îşi însoţeşte soţia la cumpărături într-un supermarket. Şi-n timp ce împinge fără chef căruciorul, ajunge la raionul de bere. Ochii i se luminează. Super-ofertă! "cumpără azi o ladă de bere şi-n loc de 40 lei plăteşti doar 20". Entuziasmat apucă lada s-o bage-n cărucior.
- Heeei!! Ce faci? întreabă nervoasă soţia.
- Păi draga mea, e ofertă: cu 20 lei îmi iau o ladă de bere!
- Suntem în criză dragule, nu ne putem permite! Las-o acolo.
Cu amărăciune-n suflet, bărbatul renunţă la berea lui preferată şi-şi continuă fără chef plimbarea prin magazin. La un moment dat ajung la raionul Cosmetice. Femeia apucă o cremă de faţă de pe raft şi dă s-o bage în cărucior.
- Heeei! Ce faci? sare furios soţul.
- Păi dragul meu, asta e crema mea preferată, mă face să arăt frumoasă şi costă doar 40 lei.
- La naiba!! Şi berea te face să pari frumoasă şi e la jumătate de preţ!
Se spune că atunci când a făcut lumea, Dumnezeu a răsturnat sacul cu minuni în locul unde este acum România. Uimit de bunăvoinţa excesivă a stăpânului său, un înger spune:
- Ce faci, Preasfinţite, le dai prea multe!
Dar Dumnezeu îi răspunde:
- Stai să vezi ce conducători le dau!
Un cunoscut senator a fost supus unei intervenţii chirurgicale urgente. I s-a expediat o telegramă cu următorul text: "Senatul, adunat în plen, vă urează o cât mai grabnică însănătoşire, cu 178 voturi pentru, 173 contra şi 5 abţineri."
Cafea de criză: se ia o boabă de cafea, se leagă de o aţă şi se scufundă de 2-3 ori în ceaşca cu apă fierbinte. La fiecare trei cafele se schimbă aţa.
Ok. Abia acum preiau leapşa. (Ieri i-am luat pe copii la serviciu şi am stat foarte puţin la calculator.) Aşadar, curioasa mea prietenă Jane, uite că eu am două imagini de postat.
1. imaginea desktop-ului de acasă:
2. imaginea desktop-ului de la serviciu:
De data asta, ambele imagini sunt alese de mine. De obicei, imaginea desktop-ului de acasă variază în funcţie de jocurile băiatului (NFS, COD, etc.), de anotimp sau de locurile unde ne petrecem vacanţele.
În prima fotografie (Glimboca, by night) este copilul cel mare. Poza am făcut-o vara trecută, în curtea unei prietene de lângă Oţelul Roşu.
La serviciu am un calendar ortodox pe 2010 ale cărui pagini virtuale le rup la fiecare sfârşit de lună. Aşa ţin minte luna, ziua în care suntem, zilele de post şi sărbătorile. Altfel, sigur aş uita... hi, hi, hi. Mulţumită, Jane?
...şi asta pentru că am fost aseară la un concert Cranberries (Zone Arena, Bucureşti). Am avut cele mai ieftine locuri, dar nu mi-a păsat. Oricum sunt mică de statură şi, indiferent unde stau, e unul mai mare care se pune fix în faţa mea.
M-am mulţumit cu frânturi de scenă, cu aerul care vibra în jurul meu, cu muzica fredonată, zbierată, ţopăită de mari şi mici (chiar şi în familie!), cu ecranele mari care o aduceau pe Dolores aproape, în rochiile ei fistichii, cu bocanci în picioare şi cu o voce pătrunzătoare, electrizantă. Am ascultat unele dintre cele mai iubite melodii Cranberries: Just My Imagination, Dreams, Zombie, Salvation, Ode to My Family, Animal Instinct, Linger. Chiar şi cele mai noi sunau grozav şi, dacă aş putea, m-aş duce la un concert al lor în fiecare an. Iată una dintre melodiile pe care le iubesc:
Oh, my life is changing everyday
In every possible way
And my dreams it's never quiet as it seems
Never quiet as it seems
I know I've felt like this before
But now I'm feeling it even more
Because it came from you
And then I open up and see
The person falling here is me
A different way to be
I want more, impossible to ignore
Impossible to ignore
And they'll come true, impossible not to do
Impossible not to do
And now I tell you openly
You have my heart so don't hurt me
You're what I couldn't find
A totally amazing mind
So understanding and so kind
You're everything to me
Oh, my life is changing every day
In every possible way
And my dreams it's never quiet as it seems
'Cause you're a dream to me, dream to me
...pe căldurile astea când transpiri din belşug doar clipind din ochi, dară-mi-te ţopăind pe ritm de rock-n-roll. Dar ce-are a face! Cui pe cui se scoate, hi, hi... (Să îmi spuneţi dacă v-am ridicat de la calculator.)
P.S. Am ales varianta care îmi place cel mai tare, dar declar pe propria-mi răspundere că îmi plac toate, începând cu originalul - cântat de Gene Vincent prin anii '50 şi sfârşind cu fredonatul meu în baie, cu ecou.
Îţi doresc multă sănătate, o viaţă senină, noroc şi bucurie în tot ce faci şi, mai ales, să ai parte de multă dragoste, până la adânci bătrâneţe. La multi ani, iubitule!
Cu această ocazie, mi-am amintit de un alt "rac" născut pe 1 iulie (1934)- Sydney Pollack, faimosul regizor şi actor american, mai jos în Tootsie, alături de Dustin Hoffman.
Dintre nativii zodiei tale, care s-au născut în aceeaşi zi de 1 iulie (1967 şi 1977), am descoperit şi două fete frumoase. Una blondă, una brună. Ţi le trimit în dar, pentru mâine, de ziua ta. Sper să le recunoşti!
La mulţi ani le doresc tuturor celor născuţi în zodia rac!
Mi se pare firesc ca tot ce este viu să vibreze, să aibă o muzică proprie. Sunt sigură că şi corpurile noastre vibrează la fel de frumos, chiar dacă nu le auzim... Ce să mai vorbim de flori, de animale, de copaci!
Cred că pruncii au cea mai suavă muzică de pe pământ. Poate într-o zi o să fim capabili să o auzim. Până atunci, ascultaţi muzica soarelui... Pe mine, una, m-a impresionat teribil.
Încă mai sunt cu ochii lipiţi de somn şi cu o stare de flower-power pe care n-am mai avut-o de mult timp. Şi toate s-au întâmplat la un sfârşit de săptămână început la miezul nopţii de joi spre vineri. Asta înseamnă că, timp de vreo 3-4 zile, am transformat noaptea în zi, am umblat pe străzi, am mers la concert sau am dat petreceri, în doi, acasă.
Întâia noapte a fost drumul la aeroport urmat de poveşti, până pe la 2 noaptea. Apoi a fost concertul Aerosmith cand am dansant şi cântat până la epuizare. A treia noapte a fost continuarea celor două nopţi, pentru că cele mai bune lucruri sunt neapărat în număr de 3. Şi apoi, pentru că tot ne-am obişnuit să ne culcăm la ore mici, a urmat, firesc şi a 4-a noapte, cu planuri despre viitorul apropiat şi îndepărtat. Sau cam aşa ceva.
Mi-a placut week-end-ul ăsta. Mi-am amintit ce înseamnă să mă bucur, să mă dezlănţui, să dansez, să cânt, să mă relaxez, să ascult, să râd şi să povestesc vrute şi nevrute cu iubitul meu. Şi cred că aşa ar trebui să fie (să fiu) mereu.
...I go crazy, crazy, baby, I go crazy
You turn it on
Then you're gone
Yeah you drive me
Crazy, crazy, crazy, for you baby
What can I do, honey
I feel like the color blue...
Anul acesta am ratat Bookfest-ul şi sunt uşor în depresie. Aş putea să-mi pun cenuşă în cap şi să mă văicăresc, dar nu se face, mi-am promis că sunt bărbată, Zoe şi aşa va fi. Şi de ce n-am fost în târg, oare? Să vedem...
1. O lipsă acută de bani...
...dar ăsta e un impediment minor pentru un împătimit de cărţi şi eu îmi ochisem nişte bani puşi pentru altceva care puteau fi deturnaţi înspre cărţi, dar...
2. Caniculă şi copil de mână...
...dar şi hopul ăsta putea fi trecut, cu puţină voinţă şi încăpăţânare de om pornit pe cheltuială către cărţi, mai ales că juniorul e şi el pasionat de romane (gen Vampiraţii şi Tunele) şi ar fi vrut volumele III din seriile respective, dar...
3. Sănătatea, bat-o focul şi norocul...
...aici am fost făcută şah-mat, mai ales că starea fizică proastă s-a combinat cu nişte bârzdâci pe cinste!
Şi aşa am ratat Bookfest-ul de anul acesta...
...dar am auzit/citit/şopcăit că a fost nasol şi pentru că tot n-am ajuns la struguri, ia să zic eu că au fost taaaare acri. Nu-i aşa?
Această postare este dedicată tuturor prietenilor mei, celor pe care îi cunosc de ani de zile, dar şi celor de curând intraţi în viaţa mea, cărora le mulţumesc din suflet pentru că există.
De asemenea, mulţumirile mele se îndreaptă către prietenii prietenilor mei, oameni pe care nu i-am văzut niciodată, dar de la care primesc semne de prietenie şi cărora le mulţumesc că sunt alături de prietenii mei şi de mine, indirect, chiar şi de la distanţă. Aş vrea să se ştie că îi consider prieteni şi mă consider norocoasă să fiu înconjurată de astfel de oameni buni.
Şi nu în ultimul rând, mulţumesc tuturor celor celor care îmi citesc blogul şi îmi transmit, de departe, gândurile lor frumoase.
"Un prieten adevărat te prinde de mână şi îţi atinge inima." Gabriel Garcia Marquez.
Cu AC/DC am început seria concertelor din 2010. Şi cred că am început cu dreptul, pentru că, deşi cu o întârziere de 20 de ani (după gustul meu!) a fost un concert adevărat.
Ce mi-a plăcut? - Muzica, spectacolul, atmosfera de concert din jurul meu. Am cântat, m-am zbânţâit, am uitat de mine preţ de câteva ore. Mi-a plăcut că Iris a fost în deschidere şi pe muzica lor mi-am făcut "încălzirea". Mi-a plăcut că am avut oameni buni în jurul meu.
Ce nu mi-a plăcut? Că au venit cam târziu în România. Poate că acum 20 de ani aş fi fost în prima linie pe umerii iubitului meu, cu pletele în vânt, poate că acum 20 de ani streap-tease-ul lui Angus mi-ar fi dat fiori şi m-aş fi îndrăgostit de el într-o clipită...
În sfârşit, precum spuneam la început, mai am de mers la două concerte: Aerosmith şi Cranberries. Abia aştept. Iubesc ambele formaţii la fel de tare. Sunt zile când mă trezesc cu muzica lor în minte şi am de pe acum un neastâmpăr în mine...
Aşa... Ce urmează după ziua de 1 Mai (când am muncit!)? Urmează noaptea de 1 Mai (când am iubit!) şi ziua tineretului de 2 Mai (când, mai mult sau mai puţin, am puturoşit). Apoi ziua de 3 Mai (când prin casă-am şmotruit) şi noaptea de 3 Mai (când am dormit!). După aceea, celelalte zile şi nopţi de mai. "Veniţi: privighetoarea cântă, şi liliacul e-nflorit; Cântaţi: nimic din ce e nobil, suav şi dulce n-a murit. Simţirea, ca şi bunătatea, deopotrivă pot să piară Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară, Dar dintre flori şi dintre stele nimica nu va fi clintit, Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit."
M-am gândit să le sărbătoresc azi pe toate şi să beau ceva (un ceai, un vin, o vişinată!) în cinstea lor, a tuturor zilelor şi nopţilor de mai. Şi să vă spun şi vouă.
P.S. După aceea urmează zilele şi nopţile de iunie, hi, hi, hi...
Iată că au trecut mai bine de două săptămâni de când ne-am întors din vacanţă şi, după decantări de impresii, după revenirea la rutina cea de toate zilele, abia acum ma apuc să va spun două-trei vorbe despre vacanţa petrecută de noi patru la Braşov.
În primul rând, un cuvânt introductiv despre cazare. Am avut norocul (adică Iulian a avut mână bună şi fler în organizare!) să petrecem 5 zile într-o pensiune de familie: "Stupina" - un loc odihnitor la marginea Braşovului, cu gazde atente şi prietenoase, camere elegante (un apartament la mansardă cu două paturi mari: unul jos si unul, la capatul unei scari interioare) şi - neapărat trebuie amintit - mâncare bună, din belşug.
Prima zi - luni - a fost înnorată aşa că am stat mai mult in vila - timp în care ne-am împrietenit cu gazdele, am jucat ping-pong la subsolul pensiunii şi am descoperit placerea de a ne relaxa fără ceas şi fară telefoane mobile după noi (telefoane care au stat mai tot timpul in camera).
Marţi a plouat din belşug, aşa că am ales să ne petrecem timpul la "Paradisul Acvatic" din Braşov - un loc straşnic de bălăceală pentru cei mari şi cei mici, unde 3 ore de stat în apă au trecut pe nesimţite. Temperatura apei era de 30 de grade Celsius, temperatura ambientală: 35 de grade Celsius si incredibil!, muream de cald - asta în timp ce afara ploua mărunt. Am intrat, pe rând, în toate bazinele - cu tobogane (acoperite şi descoperite), saună (cu ecrane pe tavan şi muzică ambientală în surdină), piscină olimpică (unde au intrat doar Iulian şi Maria), jacuzzi. Mi-a plăcut cel mai tare masajul pe umeri făcut de cascadele mici de apă si iuresul apei pe tobogane, plus aterizarea intr-o apa mai răcoroasă. Erau şi găleţi cu apă rece pe care puteai să ţi le torni in cap, duşuri, aparate pentru uscat parul, vestiare cu cheie pe care o tineai legată de mână. Şi Iulian, şi copiii au fost foarte încântaţi. Doar că eu am ieşit cam stoarsă de vlagă şi a trebuit să trag un pui de somn după-amiaza, dar tot m-aş mai duce o dată, dar, data viitoare aş sta numai în bazinul cald de afară, la aer curat.
Miercuri a fost uşor înnorat, dar fără ploaie, aşa că ne-am hotărât să ne plimbam puţin prin Braşov şi să urcăm pe Tâmpa. Dar copiii au refuzat cu obstinaţie să meargă pe jos şi ne-au bătut la cap să urcam (şi să coborâm!) cu telecabina. Aici m-am gândit că am cedat prea iute şi că data viitoare ori îmi astup urechile cu ceară la mierţăielile lor, ori îi las acasă şi urcăm singurei, ca pe vremea când eram tineri şi neliniştiţi.
În plus, am vizitat Turnul Vântorilor (care este la poalele Tâmpei) şi Prima Şcoală Românească din Braşov, unde am întâlnit un ghid foarte informat şi mucalit - preotul Vasile Oltean, deja cunoscut de nenumărate generaţii de turişti şi localnici. La ambele muzee am cheltuit cu generozitate pe suveniruri - hărţi, diverse insigne, cărţi şi ne-am pozat din belşug.
După-amiază, ne-am oprit la clatitaria "La Republique" unde am mâncat clătite sărate făcute după reţete franţuzeşti şi am stat puţin la şuetă şi la soare. Am ajuns la pensiune foarte bine dispuşi, aşa că am mai făcut o partidă de ping-pong, plus o încercare de darts.
Joi a fost ziua mea preferată. Am petrecut o după-amiază întreagă (3 ore!) la Parcul Aventura din Braşov. Aveţi toate datele pe site-ul lor, dar ceea ce nu scrie acolo este senzaţia de libertate pe care o ai căţărat în copaci, la 6 metri distanţă de sol, senzaţia de imponderabilitate pe tiroliene sau atârnat de frânghii. M-aş duce la Braşov în fiecare lună numai pentru asta. Plus că doar eu şi Maria am reuşit să terminăm parcursul albastru - ceea ce arată cât de mare este tenacitatea feminină. Nu garantez că pot termina parcursul roşu, dar ce contează! Pot visa la asta pentru data viitoare.
Seara de joi a fost specială. I-am lăsat pe copii la vilă, în grija gazdelor noastre - Ioana şi Marius - care i-au dus la ferma de animale şi noi am ieşit singuri în oraş, la concertul celor de la Compact. Concertul a avut loc pe 8 aprilie, la Sala Sporturilor şi evenimentul face parte din turneul naţional "Cântece Pentru Prieteni" ce vizează circa 50 de oraşe de pe teritoriul României.", ocolind strategic Bucureştiul. În deschiderea concertului a fost cântăreţul folk Adrian Sărmăşan. A fost o seară frumoasă, cu puştani ţipând la bară, în primul rând, cu familii de braşoveni veniţi împreună la concert, pop-corn la intrare şi tricouri şi oameni entuziaşti care au stat tot concertul în picioare. În concluzie: relaxare şi bună-dispoziţie pe scenă şi în sală.
A mai rămas ziua de vineri, ultima zi. Când ne-am luat "la revedere" de la gazde. Când am luat, iarăşi, Braşovul la pas, prin magazine, de data asta. Când am dat iama prin pieţe şi bistrouri. Când am luat trenul de Bucureşti. Când am constatat că ne-au trebuit jumătate din hainele luate şi dublul finanţelor propuse iniţial. Când am ajuns acasă.
