Zilele trecute am făcut o subscripţie publică pentru un volum de versuri: "Viaţa fără urmări", de Adrian Suciu. Pentru mine - ca şi pentru autor - a fost prima subscripţie publică la care am luat parte vreodată. Mi s-a părut că este o modalitate inedită de a cunoaşte un autor şi a face rost de cartea lui.
În zilele noastre se cer bani pentru oameni cu probleme, pentru sănătate, pentru şcoli speciale, dar foarte puţină lume - şi aici mă refer la omul obişnuit, de pe stradă - investeşte ceva bani în cultură, în special pentru poezie. Se vrea ca poezia să stea într-un turn de sticlă şi noi să ne holbăm la ea de la distanţă. Ne apropiem de poezie la aniversarea sau comemorarea unui poet, de Valentine' Day, de ziua mamei, la serbările de sfârşit de an...
Ei bine, cu asta eu nu-s de acord. Poezia trebuie să circule: pe bloguri, pe mail-uri, prin reviste şi neapărat să fie tipărită în volum, fie şi printr-o subscripţie publică.
"Mereu am visat să iubesc o femeie
care sîngerează pe stradă. O literată
cinefilă şi melomană, cu inima pulsînd pe ritmuri
de Mozart, cu sincope din Dante.
O femeie lovită de grindină pe străzile fără durere,
bătută de prunci cu mînuţele lor caraghioase,
renumită pentru tăcerile ei din care stoarce
frică şi somn.
Aşa am ajuns, de cîteva toamne, să te iubesc pe tine,
care sîngerezi cu sîngele meu."
"Mereu am visat să iubesc o femeie
care sîngerează pe stradă. O literată
cinefilă şi melomană, cu inima pulsînd pe ritmuri
de Mozart, cu sincope din Dante.
O femeie lovită de grindină pe străzile fără durere,
bătută de prunci cu mînuţele lor caraghioase,
renumită pentru tăcerile ei din care stoarce
frică şi somn.
Aşa am ajuns, de cîteva toamne, să te iubesc pe tine,
care sîngerezi cu sîngele meu."
(Poem uşor, de Adrian Suciu)
