La multi ani!

Am inceput anul 2011 cu o petrecere. Aici e obiceiul ca cei tineri si cei maturi sa petreaca noaptea de an nou la caminul cultural (tineretul intr-o sala, cei maturi in alta!).  Raman acasa copiii, batranii si cei care n-au chef de petrecere. Se face masa mare - antreu, supa, peste, carnati virsli, friptura, prajituri si vinars fiert, vin, sucuri si altele, se asculta muzica (doar populara), se joaca (in doi, dar si hora), se sta de vorba cu vecinii si prietenii. Am invatat sa joc, m-am si invartit putin, dar n-am putut tine pasul la mancare. La miezul noptii, toti ies afara, pocnesc si aprind artificiile, se desface sampania si toata lumea se pupa si se imbratiseaza si face urari. 

Copiii au alte petreceri: in ajunul Craciunului ceata de "pitzarai" trece pe la toate casele din sat si fiecare copil primeste dulciuri in traista, in seara de Ajun copiii merg la colindat, in ajunul anului nou trec pe la oameni cu plugusorul si in prima zi a anului baietii "pusca" pe la casele fetelor si primesc bani, iar altii merg cu sorcova pe la neamurile din sat. In restul timpului, merg cu sania la derdelus, cu patinele pe rau si, uneori, cu schiurile pe dealurile din jur.

Aici nu se face cozonac, gospodinele fac foarte multe si felurite prajituri  (in general cu crema), doua sau trei feluri de mancare si, ca si la Craciun, se viziteaza si duc prajituri de la unii la altii. Oamenii stau mult de vorba, barbatii neaparat la un pahar de vinars (adica tuica). De fapt, aici nici nu se bea vin, strugurii nu se prea fac si toate fructele ajung in cazanul de vinars. Petrecerile se tin lant, azi-noapte noi am plecat pe la 3, dar cei mai multi au stat pana dimineata. Si in seara asta suntem iar invitati sa o luam de la capat, dar tare mi-e teama ca nu ne mai tin curelele. Ardelenii muncesc vartos, dar si petrec pe masura.

Cam atat despre noi. Va dorim acum, un an mai bun, cu belsug in casa, cu vinars pe masa, cu cei dragi aproape si cu sanatate! La anu' si la multi ani!

Cu dedicatie, mai jos, cateva fotografii pentru Lidia si Lucian.

... iarna pe ulita...

 ...raul...













                                                                                           ... in drum spre izvor, vedere dreapta...

...curatam de zapada scara de la intrare ...













...curtea...

 ...carnatii vecinului...

...si painea noastra.













La multi ani!

"Hei, Babacule Nicolae,

Acum ar trebui sa-ti spun ce varsta am si cum ma cheama, asa cum a procedat Maria in scrisoarea ei. Dar tu esti Mos Nicolae, stii deja chestiile astea si nu mai stau sa te plictisesc cu ele, so, voi trece direct la dorinte. 

Anul acesta nu o sa-ti cer multe deoarece i-am rezervat o gramada de chestii to your brother Santa Claus, asa ca te voi ruga sa imi aduci un set de trei sau sase Mighty Beanz, un baton Snikers si un Mentos. 

Pentru Colt as vrea un os gonflabil, iar pentru Mitzi un soricel gonflabil (ca sa nu se mai ia de Ratotzca, soricelul de plush). Thanks!"

Sfarsit de noiembrie

In primele luni, lipsita de calculator, am tinut un jurnal scris de mana. Am vrut sa descriu etapele construirii unei case, primele momente de adaptare, impresii despre oamenii si locul unde traim acum... Poate o sa am rabdare, intr-o buna zi, sa-l transcriu in plan virtual. Am reusit sa tin pasul si sa imi notez intamplari in agenda doar primele doua luni, cat am gospodarit pe langa casa. 

Incepand cu 22 noiembrie, am intrat in zodia Sagetatorului energic si m-am pus in miscare. Sunt profesor itinerant de limba engleza la clasele a III-a si a IV-a la 9 sate pe o raza de 10-12 km (fata de Rau Alb, satul in care locuiesc). Practic, in fiecare zi, fac naveta la 1 sau 2 sate. 

Dimineata ma trezesc la 6 si jumatate. Abia am timp sa ma spal (cu apa rece), sa ma imbrac, sa imi pun doua felii de paine si un mar si neaparat sa imi pun la indemana cativa lei, maruntis, pentru transport. Prima parte a drumului este impreuna cu copiii, in microbuzul scolii (claie peste gramada) sau cu microbuzul de Hateg, depinde care ajunge primul. De la scoala copiilor drumul variaza, in functie de zi. 

Luni, merg pe jos cam 1 km pana la Baiesti. Apoi inca 2 km pana la urmatorul sat, Rusor. 

Marti nu imi permit sa o iau pe jos pentru ca scoala din satul Galati e la vreo 7-8 km distanta si iau microbuzul catre Petrosani si platesc frumusel 2 lei. Aceasta e ziua cea mai scurta. Am doar doua ore.

Miercuri, cand ajung la sosea, trebuie sa astept microbuzul copiilor, pentru ca nu e nici o masina pana la scoala din Serel si drumul e foarte lung, poate vreo 12 km, din care doar 10 sunt asfaltati. 

Joi, de la intersectia cu soseaua, iau microbuzul de Petrosani pana in comuna Pui, apoi nu am nici o masina pentru cei 3 sau 4 km pana la Rau Barbat si Uric, respectiv Hobita. Bineinteles, merg pe jos sau iau o ocazie. 

Vineri am de mers mai departe. Dupa comuna Pui, undeva, in camp, e o sosea asfaltata la stanga unde nu exista transport si nimeni nu opreste sa te ia in masina. Dar drumul e frumos si nu prea lung - vreo 2 km si eu merg cu voiosie: unu, doi, trei -inspiratie, unu, doi, trei - expiratie. Daca tin ritmul asta, ajung grozav de bine. 

Apropo, daca aveti ponturi pentru mers pe jos fara sa obosesti, spuneti-mi-le si mie. Tineti cont ca merg pe un drum abrupt, uneori la deal, alteori la vale, pe langa rauri si la marginea campurilor. 

Cel mai greu este la intoarcerea acasa. Inca nu stiu bine orarul microbuzelor si, de cele mai multe ori, nu am nici un transport pana acasa. Intr-o zi m-a adus un tatic o bucata de drum. In alta zi am venit pe scuterul invatatorului, doar cativa kilometri. Adesea o iau pe jos sau iau o ocazie. Fac autostopul cu gratie si curaj. Azi am facut 3 drumuri, doar unul cu microbuzul, celelalte doua: cu autostopul si cu o colega, invatatoare. Nici o zi nu seamana cu cealalta.
Elevii mei sunt simpatici, plini de energie si destul de cuminti. Dar sunt putini. Abia se aduna 10-12 copii de clasa a III-a si a IV-a intr-o clasa. Bineinteles ca fac ore cu doua clase, simultan. In primul rand, din lipsa de spatiu si apoi, din lipsa de elevi. Sunt copii care vin pe jos kilometri intregi ca sa ajunga la scoala.

Clasele au sobe cu lemne si in clasa e cald. Parintii elevilor vin si sparg lemne pentru scoala. Toaleta e in curte, ca la tara. Cancelaria e o odaie mica-mica, dar primitoare si in general calduroasa. Invatatoarele (invatatorii) sunt de treaba - vorbarete, generoase si energice si m-au primit frumos. In sinea mea, le admir: predau la patru clase simultan si reusesc sa faca fata la toate, pe un salariu destul de mic. Sunt grozav de rabdatoare si fac naveta in fiecare zi, fie ploaie, fie vant. Dar vorb-aceea: "Mila mi-e de tine, dar de mine, mi se rupe inima."

Cand ajung acasa mi-e o foame de lup si, dupa masa, as dormi neintoarsa, pana a doua zi. Numai ca am de facut smotru prin casa si de mancare pentru trupa mea. Si, aproape in fiecare zi, lectii - compuneri cu Maria, verificari de teme, ascultare la diverse materii de care am sau n-am chef. Intre timp, incalzesc apa pentru vase si pentru spalat. Dau de mancare la pisica Mitzi si la catelul Colt.

Mai citesc inainte sa ma bag in pat. Sau revedem niste filme vechi si distractive, asta daca nu picam de somn. Copiii sunt oricum plini de energie si seara ii apuca zbantaiala, sueta, chiraiala. Se pare ca le prieste la scoala din sat: au teme putine, deci stres mai putin pentru ei si parintii lor. Si notele sunt bune si foarte bune. Si s-au imprietenit cu colegii. Sa vedem ce zice diriga joi, la sedinta cu parintii...

Singurul stres ar fi casa, care inca nu e gata. Dar incerc sa fiu mai rabdatoare. Aici, lucrurile merg incet, dar bine. Oamenii tin toate sarbatorile religioase. De pilda, azi, de Sf. Andrei echipa de zidari nu a venit la lucru. Am invatat ca nu are rost sa grabesti lucrurile. Este timp pentru toate. Si Dumnezeu oricum are grija de noi.

Toamna 2010 in imagini

Deocamdata, pana e gata casa, stam in rulota.















Vedere spre terenul vecin si spre biserica.















Bucatarie in aer liber:

Cartofi si usturoi de pe terenul nostru, ciuperci de la crescatoria vecinului:

Relaxare...

... si munca:

Gasca de copii:

Va urma...

Jurnal

Ma simt bine acolo unde sunt.
Sunt fericita in mijlocul naturii.
Am inceput sa-mi fac prieteni.
Muntii au prins culoarea ruginie, de toamna.

Mi-e dor de toti ai mei.
Pe curand...

La revedere, Bucuresti!

 

Parcul I.O.R., Bucuresti

Imi este destul de greu sa scriu ceea ce simt acum, in prag de plecare. Aici m-am nascut, pe strazile din Bucuresti am copilarit, aici mi-am facut prieteni, prin parcurile acestui oras m-am sarutat, printre blocuri si prin pietele Bucurestilor am umblat. M-am obisnuit cu asfaltul, cu poluarea, cu ritmul trepidant.  I-am batut strazile in lung si-n lat: la concerte, la teatre, la filme, la cumparaturi, la muzee, la serviciu - familiarizata cu multimea, cu zgomotul, cu latratul cainilor si mirosul orasului. Aici imi ramane o bucata din inima: parintii si familia cea de suflet: frati, surori, veri, nasi, dar si multi prieteni dragi.

Si totusi plec. Plecam: patru intr-o rulota (fara a mai pune la socoteala si pisica!) Am ales iarba verde si copacii roditori, cantec de pasari, sunet de talangi si murmur de vant si ploaie. Am dat asfaltul pentru racoarea apei de munte si zgomotul enervant al claxoanelor pentru mugetul vacilor, al bivolilor  si al caprelor care vin de la pasune si trec prin fata casei noastre. O sa invatam sa traim mai simplu, mai echilibrat, fara graba nebuna a marilor orase. De acum o sa vedem mai des stelele, o sa fim mai aproape de pamant, de natura, de oameni, de Dumnezeu. 

Rau Alb, Hateg

La multi ani, Maria!

De ziua Mariei am fost la cumpărături: skateri, blugi, bluziţe, hanorac... - cică pentru şcoală, dar şi de plăcere, cred eu. Este o încântare să mergi la cumpărături cu o fetişcană care ştie ce vrea şi nu se sfieşte să ceară. Te lasă fără bani în cel mai scurt timp posibil. În comparaţie cu fratele ei, cu şi pentru ea am cheltuit dublu. Maria cumpără cu nonşalanţă şi poartă cu graţie hainele primite. Super-distractiv când nu ai bugetul limitat. Aş putea spune că îmi dă lecţii de shopping. Pentru că eu, nehotărâtă cum sunt, m-am învârtit peste tot şi nu mi-am luat nimica. Dar tot mi-a plăcut. Aşa că am încheiat turul de cumpărături cu o masă la KFC. La mulţi ani, fetiţa mea!