A durat ceva timp până să pun mâna pe cartea asta şi apoi încă un timp până am citit-o. Întâi că nu am găsit-o la ultimul târg de carte din Bucureşti - e tipărită la editura Bastion, din Timişoara şi asta a îngreunat puţin lucrurile. Apoi am comandat-o pe net şi, în scurt timp, a şi venit la poştă, unde am avut noroc să nu fie coadă şi omor de lume, cum e de obicei. Peripeţiile cărţii nu s-au terminat aici, pentru că aveam alte cărţi de citit pe listă, plus cărţile care îmi pică în mână (primite, împrumutate sau luate cu japca de la prieteni) şi pe care e musai să le dau iute înapoi. Aşa că omul din Wayfalua a stat cuminte în raft, aşteptându-şi rândul, rabdând întreruperi obiective şi subiective pe parcurs.
După o lectură fragmentată pe mai multe zile, azi-noapte, în ciuda oboselii şi sărind programul meu obişnuit de exerciţii, m-am hotărât să termin cartea. Cum să spun? Mi s-a părut paranormal de-a dreptul să o lungesc aşa, gaia-maţu pe zile, când volumul are nici 300 de pagini, format micuţ, ceva mai mare decât palma mea, şi care nu cântăreşte prea mult în geanta de serviciu căptuşită cu de toate.
Prima mea reacţie în urma lecturii a fost să râd, apoi m-am minunat câte îi trec prin minte unui om, pe alocuri m-a scos din pepeni pentru că multe povestiri se termina în coadă de peşte şi, în final, am încheiat cu un zâmbet (ceva mai trist de data asta) pentru că o dată intrat în atmosfera cărţii, rămâi un pic dus cu pluta şi nu mai ştii dacă realitatea e cum o ştii tu sau este ca în cartea lui Costel Baboş.
La început, personajele - în majoritate ţărani - sunt nişte oameni obişnuiţi, cu dureri de cap şi probleme mici şi mari, probleme de viaţă şi de moarte, de supravieţuire, de dragoste şi ură. Limbajul lor este sincer, frust, dar şi colorat cu înjurături neaoşe, sursă de umor, dar şi de realism. Apoi, treptat, lucrurile se încurcă. Apar monştri, fiare cu chip de om, babe vrăjitoare şi duşi de pe altă lume care revin în mijlocul oamenilor, boli pe capul ţăranilor, copii ciudaţi şi, uneori, sate întregi blestemate şi pierdute. Poveştile sunt savuroase, palpitante, amuzante, uneori horor, dar niciodată plictisitoare. Exceptând poate "Povestind în drum spre oglindă" care mi s-a părut cam lungă. Mi-au plăcut mult "Poveste neterminată cu o pisică moartă", "Soldatul", "Iorgovan", "Un moş, o babă, un drumeţ" şi ar mai fi, dar mă opresc aici.
Volumul "Un om din Wayfalua" face parte din colecţia Insolit (scrie pe prima copertă). Ei, bine, are dreptate. Chiar este o colecţie insolită de povestiri. Şi nu seamănă cu nimic din proza SF sau proza cu ţărani pe care am citit-o eu până acum. E originală de la prima la ultima filă. Bravo, dom'ne! Pe când următoarea?
