Impresii despre mine însămi

Îmi place să vibrez - la propriu şi la figurat. Îmi place să-mi simt palmele si fruntea, pieptul şi mijlocul, tălpile... Mă port de parcă aş fi descoperit o jucărie nouă - eu însămi. Învăţ să mă cunosc, de parcă până acum  aş fi umblat în pielea altcuiva. Mă retrag în mine ca într-o cameră caldă, cu mii de cărţi sau ca într-o poiană însorită. Uneori stau la malul mării şi privesc răsăritul. Alteori călăresc pe malul apei. Deseori urc şi cobor munţii. Călătoresc în mine şi când mă întorc aduc daruri celor dragi. Povestesc puţin celor din jur - sunt încă pe drum şi lucrurile sunt în schimbare. Mi-e teamă că o să mă opresc din drum cândva - de lene, furată de zgomotul de afară, de grijile cotidiene. Mă liniştesc doar când aud vibraţia celor din jur, a celor dragi, a celor prietenoşi. Cine ştie ce va aduce ziua de mâine?!

"Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucişe, 

se face depărtare, se face nisip.
Mi-am întors către soare unicul chip,
umerii mei smulg din goană frunzişe.
Câmpul tăindu-l, pe două potcoave
calul meu saltă din lut, fumegând.
Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strigând.

Tobe de piatră bat, soarele creşte,
tăria cu acvile din faţa lui
se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte.
Tăcerea se face vânt albăstrui,
pintenul umbrei mi-l creşte
în coastele câmpului.

Soarele rupe orizontul în două.
Tăria îşi năruie sfârşetele-i carcere.
Suliţe-albastre, fără întoarcere,
privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,
să-l întâmpine fericite şi grave.
Calul meu saltă pe două potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave!

Soarele saltă din lucruri, strigând
clatină muchiile surde şi grave.
Sufletul meu îl întâmpină, ave!
Calul meu saltă pe două potcoave.
Coama mea blondă arde în vânt."

(Nichita Stănescu - "O călărire în zori" - Lui Eminescu tânar )