Copacul vietii

A fost o data ca niciodata o vrajitoare rea care traia intr-un copac intr-o gradina imparateasca de la marginea lumii. Si copacul era cel mai mare si mai frumos copac din intreaga imparatie, avea crengi lungi si incovoiate, trunchiul gros de abia-l puteau cuprinde 8 oameni si frunze verzi, racoroase. Frunctul acelui copac era necunoscut, dar dulce, vindecator si daca picurai sucul lui pe buzele unui bolnav, el indata prindea culoare in obraji si se ridica din boala.
Batranii abia isi aminteau gustul lui pentru ca, de indata ce vrajitoarea se stabili in scorbura acelui copac - ce era ca un palat cu multe si felurite camere - copacul incepu sa se usuce putin cate putin, iar oamenii fura alungati din imprejurimile lui. Si dintr-o frumusete de copac verde si luminos, cu seva dulce, plina de viata acesta a ajuns umbra copacului de odinioara, la fel de falnic, dar uscat, fara ca vreo pasare sau alta vietuitoare sa poposeasca printre crengile lui. Vrajitoarea pustiise totul.
Vazand aceasta mare nenorocire, imparatul acelei tari de la marginea lumii, dupa ce trimisese ani in sir osteni sa o alunge pe vrajitoare din scorbura copacului, vazand si vazand ca nu o scoate la capat cu spurcaciunea, dadu de veste in toata lumea ca ii va da fata de sotie celui care va reusi sa o goneasca pe vrajitoare din scorbura copacului si sa readuca la viata copacul falnic de alta data. Auzind aceasta, viteji nenumarati, fii de imparati si voinici de toate felurile incercara sa scoata vrajitoarea din scorbura: fie o afumara de pe afara, fie se incumetara sa intre in scorbura si isi lasara oasele pe acolo, fie cerura in van ajutorul altor vrajitori. Orice incercare se dovedi zadarnica si imparatul se imbolnavi de suparare.
Dar norocul imparatului fu ca in acel an se nascu intr-un sat de munte, nestiut de nimeni, un baiat frumos si viteaz ce avea un semn tainic: pe spatele lui se putea vedea un copac falnic, cu ramuri inflorite si pasari fermecate pe ramuri. Acel baiat pe nume Codrut, nascut din oameni saraci, fusese menit sa se lupte cu vrajitoarea si sa o doboare. Asa spuneau gurile femeilor din sat si chiar parintii lui se hotarara sa il creasca in spiritul marilor viteji. Si il dadura sa invete carte, sa invete tainele vracilor, dar si taina luptelor. Si asa crescu voinicul intr-o luna cat altii intr-un an si intr-un an cat altii in sapte. Si mai avu ca dascali muntele cu rauri repezi, padurea cu vietuitoare mari si mici si toate spiritele muntelui i se inchinau si il reunosteau drept stapan. Auzisera toti de voinicul care se pregatea sa o infrunte pe vrajitoarea din scorbura.
Si inainte sa porneasca la drum, se hotari sa petreaca un an de zile in pestera pustinicilor din inima muntelui ca sa prinda mai multa tarie si intelepciune. Acolo traiau batrani cu barbile pana la pamant, spiritele bune ale muntelui, dar si duhuri de tot felul care atrageau calatori slabi de minte si ii pierdeau prin prapastii. Dar Codrut, voinicul muntilor isi desavarsi ucenicia fara teama si fara sovaiala si la sfarsitul anului cobori din munti la fel de curat la suflet si la trup ca un nou nascut.
Atunci si-a luat ramas bun de la parinti, de la satul lui din munti, a luat buzduganul de fier si sabia de otel si a pornit la drum, catre gradina imparateasca unde traia in scorbura copacului, vrajitoarea cea rea. Si merse el ce merse, drum lung si intunecat, pentru ca, pe masura ce se apropia de gradina, cararile se incalceau, cerul se intuneca si vantul sufla mai aspru. Dar Codrut era prieten cu vantul si apele si nu se temu si merse mai departe. Si cand mai avea 3 zile de mers, vrajitoarea prinse de veste si ii trimise in cale un balaur cu 3 capete care scuipa flacari pe nari si nu obosea niciodata. Dar voinicul prinse curaj, scoase ghioaga si din trei lovituri facu praf si pulbere capetele balaurui si ruga vantul sa le imprastie in pustiu.
O farama de balaur ajunse si la vrajitoarea din scorbura care se infurie atat de tare incat zgaltai pamantul cu urletele ei si apele se pornira involburate catre voinicul cel bun. Atunci, vazand primejdia, Codrut inalta rugaciuni catre spiritele apelor si muntilor sa il ajute si ridica sabia pavaza in fata lui. Si apele trecura pe langa el si facura carare pentru voinicul muntilor si nici un fir de par din cap nu i se clinti. Si vrajitoarea isi musca pumnii si isi smulgea parul din cap de suparare.
Atunci, vrajitoarea pregati o potiune fermecata, o bau si se transforma intr-o fata frumoasa, cu hainele rupte si plangand, se aseza in calea voinicului. Si cand baiatul se apropie o intreba:

- Ce e cu tine, fata frumoasa? De ce plangi asa de amarnic?

- Ce sa sa fie voinice, raspunse vrajitoarea cu glas prefacut, sunt o fata orfana. Saracia m-a adus pe meleagurile astea si stapana la care am intrat in slujba ma asupreste... Ia-ma cu tine, voinice! Mi-e frica sa ma intorc la stapana mea cea cruda...
- Fata frumoasa, spuse Codrut, te-as lua bucuros cu mine, dar am o lupta de dus si mi-e teama pentru tine. Mai bine adaposteste-te la prima casa pe care o intalnesti in cale si ne-om intalni noi mai incolo...
Si atunci vrajitoarea incepu sa strige, sa planga si sa se vaicareasca:
- Nu ma lasa, voinice!!! Nu ma lasaaaa!!!
Si, voinicul, milos, o lua cu sine, dar nu se mai indrepta catre scorbura vrajitoarei, ci facu popas la primul sat din drum cu gandul sa lase fetiscana la casa preotului, sa aiba grija de ea cat timp va fi el in batalie. Dar, de indata ce vrajitoare simti miros de tamaie, se scutura si luandu-si infatisarea adevarata se repezi asupra voinicului, sa il doboare dintr-o suflare.
Dar nici Codrut nu era slab de inger si ridica palosul si primi lupta voiniceste, fara teama. Vrajitoarea zbura prin aer si sufla foc precum balaurii, iar Codrut, calit la scoala codrului si a vracilor din munti, arunca asupra vrajitoarei cenusa din vatra pustinicilor si focul vrajitoarei se stinse. Si scoase vrajitoarea apa otravita din traista si o arunca peste voinic, dar apa nu avu nici o putere, caci Codrut era uns cu ulei de candela, iar sufletul voinicului era curat si neatins se rele.
Si atunci, vrajitoarea se ridica de la pamant si-l agata in ghearele sale de fiara cu gand sa-l arunce in prapastie, dar Codrut nu statu mult pe ganduri, o lovi cu palosul iute si o cioparti in doua... Un sange negru si puturos incepu sa curga din trupul vrajitoarei ucise, dar Codrut nu se temu si chema apele sa spele pamantul plangarit si sa duca trupul vrajitoarei in pustiu, corbii sa-i ciugule maruntaiele...
De indata ce vrajitoarea fu doborata, copacul vietii inmugurii si dupa asta imparatul cunoscu ca voinicul nostru a izbandit in lupta cu vrajitoarea. Si, chemandu-l la palatul imparatesc, ii dadu fata sa cea preafrumoasa de sotie. O nunta mare si o petrecere neintrerupta porni in intreaga tara si oamenii dansau si se bucurau, beau si mancau, cantau cantece de vitejie, cinstind pe Codrut, voinicul care doborase vrajitoarea cea rea. Iar copacul cel bun inflori in anul acela ca niciodata si toti oamenii din imparatie gustara din fructul sau dulce si dadator de viata si devenira nemuritori.
Chiar si astazi mai petrec si chiotele lor de bucurie se aud primavara, cand florile infloresc si iarba creste, dar noi nu avem urechi de auzit si nici ochi de vazut...
Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea-asa...

Trăind cu tine însuţi, de Jacques Salome

Saptămâna trecută am fost la Salonul PSI 2007, ediţia a II-a care s-a ţinut la Sala Palatului între 8 si 11 noiembrie. N-am reuşit sa particip la nici un workshop, dar am cumparat cateva carţi bune. Una din ele este aceasta de care vreau sa vă povestesc mai jos.

Marturisesc ca nu este prima carte a lui Jacques Salome pe care pun mâna. Este a 3-a sau a 4-a si, sincera sa fiu, imi place din ce in ce mai mult (încă nu am terminat-o!). Pe lânga Trăind cu tine însuţi, vă mai recomand alte două cărţi de Jacques Salome: Mami, tati, ma auziti? şi Curajul de a fi tu insuti.

Autorul este psiho-sociolog de formaţie, specialist al relaţiilor de cuplu şi familie, pasionat de comunicare în aşa hal încât militează pentru introducerea comunicării relaţionale în şcoli ca materie de sine stătătoare. Jacques Salome este, de asemenea, creatorul metodei ESPERE prin care ne propune o modalitate practică de a relationa cu ceilalti şi dă sfaturi pentru o relaţie sanatoasă, pentru o comunicare adevărată între oameni.
Câteva idei: să vorbeşti cu celălalt (folosind EU) şi nu despre celălalt, să îl inviţi pe celălalt să se exprime şi să nu anticipezi sau să nu gandeşti în locul lui, să îndrazneşti să te diferenţiezi, să fii ceea ce eşti (să te afirmi), să faci diferenţa între sentimente şi relaţii şi să nu recurgi la sentimente ca argumente de salvare...
Trăind cu tine însuţi este o carte care, folosindu-se de exemple concrete, teoretizează şi concluzionează experienţele trăite de autor sau cunoscute de autor indeaproape. Sunt poveşti simple din care se extrage miezul, sunt probleme de care ne lovim în viaţă şi pe care autorul ne ajută să le vedem într-o lumină nouă:
"Gramatica cuvintelor reprezintă mult mai mult decât un ansamblu de reguli. Ne permite să atribuim cuvintelor o direcţie, o forţă diferită. Anumiţi termeni sau anumite expresii pot înlocui expresiile toxice de care ne impregnăm mult prea des, împotriva voinţei noastre. Dacă te închizi într-o exprimare negativă: *Viaţa nu e niciodată corectă* sau *Viaţa a fost întotdeauna nedreaptă cu mine*, eviţi să te responsabilizezi. *Nu viaţa este nedreaptă, ci felul în care o trăiesc eu nu este corect!*
Adeseori, folosind cuvinte asemenea unor pumnale îl rănim sau îl asasinăm pe celălalt, iar prin gânduri-otravă ne poluăm prezentul. Fiind mai atenţi la cuvintele pe care le folosim şi la gândurile pe care le avem, putem să le transformăm în aliaţi mai puternici." (Jacques Salome)

Floarea Florilor

A fost odata ca niciodata... A fost odata un imparat bun pe care il chema Albu Imparat. Si el Si imparateasa tare erau tristi ca n-aveau copii. Si se rugau mereu la D-zeu sa le dea macar unul. Si intr-o noapte, imparateasa a visat ca o sa aiba un copil numai atunci când o mânca 100 de zile din aceeasi farfurie cu imparatul. Si de a doua zi dimineaţa asa au si facut.

Si nu trecu mult timp si in imparatia aceea navali un imparat vrajmas pe nume Negru Imparat care intra in tara si trecut totul prin sabie si foc. Si Albu Imparat porni la razboi, iar imparateasa, de drag de a avea un copil, porni si ea la razboi, sa manance din aceeasi farfurie cu imparatul. Si se imbraca imparateasa in straie de soldat, isi lua armura si coif pe cap, ca sa nu se cunoasca chipul de femeie.
Si se luptara imparatul si soldatii lui cu mare vitejie, dar Negru Imparat fu mai tare si-l prinse pe Albu Imparat cu imparateasa lui. Si cum o vazu, pe loc prinse drag de ea si-o vru de sotie. Dar imparateasa n-a vrut cu nici un chip sa se desparta de imparatul ei, caci cele 100 de zile nu trecusera si-l tot amana pe Negru Imparat cu siretlicuri femeiesti.
Si azi asa, maine asa, pana cand Negru Imparat puse piciorul in prag si-i spuse sa se pregateasca de nunta. Dar imparateasa, vazand ca n-are incotro, ii spuse ca e de acord atunci cand Negru Imparat ii va aduce Floarea Florilor.
Atunci Negru Imparat dadu de veste in toate partile sa se afle aceasta floare care era o floare vrajita. Ca cine o mirosea devenea mai puternic, mai frumos, mai destept si mai bun ca nimeni altul. Dar nimeni n-o putu afla pentru ca numai un suflet curat de copil o putea culege. Iar Negru Imparat nu stia treaba asta.
Si neafland-o nimeni, Negru Imparat dadu porunca de inceperea nuntii. Iar lui Albu Imparat porunci sa i se taie capul si imparatia acestuia sa se lipeasca de a sa. Si imparateasa lui Albu Imparat se ruga cu cerul cu pamantul s-o lase sa-si ia ramas bun de la barbatul ei. Si-n acea zi se implinira si cele 100 de zile in care au mancat impreuna. Si-atunci imparateasa simti ca a prins un prunc la sanul ei. Si-un ochi al imparatesei plangea pentru bietul ei barbat si celalalt ochi radea de bucurie ca a prins un prunc tainic intr-insa.
Si nunta se facu... Era bucurie mare pe Negru Imparat si poporul sarbatorea. Numai imparateasa lacrima, iar doica ei, o femeie credincioasa venita din tara imparatesei, o sustinea si o imbarbata, ca mare e D-zeu.
Si timpul trecu si imparatesei ii veni sorocul sa nasca si se prefacu bolnava. Si, dupa nastere, ascunse pruncul (care era baiat) de ochii imparatului Negru si-l incredinta doicei bune si credincioase sa-l duca in imparatia ei sa-l creasca cum se cuvine, ca un fiu de imparat ce era.
Si crescu baiatul lui Alb Imparat intr-o luna, cat altii intr-un an si se facea mai voinic si mai cutezator pe zi ce trecea. Iar cand ajunse la varsta intelegerii, imparateasa ii dadu dascali sa-l invete carte si slujitori de seama sa-l instruiasca in lupte. ªi cand implini 10 ani, imparateasa il chema la sine si-i dadu in dar calul tatalui sau, sa-i fie de ajutor.
- Mergi, baiete, ii zise imparateasa si sa pretuiesti cum se cuvine acest cal, ca nu-i un cal de
rand, ci unul fermecat, cu stea in frunte, care vorbeste limba oamenilor. Si cand ii poruncesti, el poate sa te poarte in sa ca gandul si ca vantul.
Si baiatul isi lua ramas bun de la maica-sa si incaleca si cat ai clipi din ochi fu la marginea imparatiei.
- Alelei, calutul meu, ca tare bine om duce-o impreuna!
- Alelei, fecior de imparat si stapane, ca multe primejdii vom infrunta si daca ai sa m-asculti,
bine iti va fi.
Si Printul cel Alb ii promise ascultare pana cand va reusi sa intre iara in stapanirea tronului imparatesc. Din acel moment devenira prieteni nedespartiti si unde era baiatul era si calul fermecat si unde era calul, hop si baiatul. Ii dadea sa manance jar nestins si il tesala cu iarba fiarelor sa prinda puteri fermecate. Vazandu-se calul ingrijit cu drag si pricepere, prinse si el grag de print si il invata toate cate stia de la Alb Imparat, iar, la sfarsit, ii spuse:
- Toate ca toate stapane, dar floarea florilor e departe si ne asteapta s-o culegem.
Si atunci povesti baiatului de puterea florii si va venise timpul s-o caute si s-o culeaga. Si facura
pregatiri de plecare, isi luara de mancare cat putura duce si pornira la drum. Si zi de vara pana-n seara, pana ajunsera intr-o poiana cu flori de toate soiurile si bune de leac si otravitoare... Si calul ii spuse ca acolo se gaseste floarea florilor, da este pazita de un balaur cu trei capete care doarme la marginea poienii, intr-o pestera subpamant. Si nu-i chip sa doboare balaurul, numai daca vrea sa bage mana in urechea lui dreapta si sa scoata fluierul ce-l gaseste acolo si sa cante cu foc si sa-l adoarma pe balaur si sa-i taie repede toate cele trei capete. Iar daca balaurul deschide un ochi sa-i dea inainte cu cantatul si sa nu se teama ca rau va fi de dansii.
Si lua feciorul palosul tatalui sau intr-o mana si scoase fluierul din urechea calului cu mana cealalta si cum se apropiara de balaur incepu flacaul un cantec de foc si jale, de plangeau si pietrele, iar balaurul incepu sa sforaie. Si-atunci prinse palosul mai bine in mana si dintr-o lovitura taie doua capate si mai ramase unul. Atunci balaurul deschise un ochi si prinse a plange si a se vaita si rosti cu glas de jale:
- Aoleu, feciorasul meu, opreste-te din cantat ca ti-oi da bogatii fara de numar si pe fata mea de
sotie, pe vecie.
Si feciorasul inca necopt la minte il asculta pe balaur si se opri din cantat, iar balaurul se dadu de
trei ori peste cap si capetele ii crescura la loc si-l incolacira pe flacau si-l stransera pana-si dadu suflarea si cazu lat.
Vazand asta, calul incepu a plange si lacrimile lui curate cadeau pe capul si pe trupul baiatului si... minunea minunilor! Acesta prinse viata, deschise ochii si spuse:
- Doamne, dar greu am dormit!
- Dormeai tu mult si bine, stapane, de nu eram eu, zise calul.
Si-atunci baiatul multumi calului si scoase iar din urechea dreapta a calului un fluier simai bun, din
argint si, cand se apropie de balaur, incepu un cantec de leagan de adormeau si pasarile in copaci si vulpile in vizuini. Si adormi si balaurul cel cu 3 capte si baietul prinse palosul cu voinicie si intr-o clipita ii reteza toate cele 3 capete. Si incepu sa curga din ele un sange negru care inunda intreaga poiana si in mijlocul ei se inalta stralucitoare floarea florilor, cu petale in mii de culori de-ti lua ochii. Si Printul cel Alb incaleca pe calul sau fermecat si zbura de-asupra lacului cel de sange negru si o culese din zbor, cu indemanare. Si apoi o stranse la piept si-i mirosi parfumul salbatic si pur si-o puse in san.
Din acel moment flacaul prinse puteri fermecate si bratele ii devenira tari ca piatra si ochii erau ca sagetile aruncate din soare si pasu-i era de barbat incercat. Se prefacuse dintr-o data intr-un Fat Frumos ca-n povesti. Si infipse pintenii si-i dete indemn calului sa zboare pana la curtea lui Negru Imparat care stapanea cele doua imparatii. Si cum ajunse la palat, isi imbratisa mama si-i ceru binecuvantarea si apoi il provoca la lupte pe Negru Imparat astfel:
- Vino la lupta, imparate crud si negru la suflet, vino, in sabii sa ne luptam! Si de ma vei rapune
tu, sa-mi ciugule corbii tai ochii, iar de voi izbandi eu, sa-ti iau capul, cum ai taiat si tu capul tatalui meu, Alb Imparat.
Si incepu o lupta infricosata intre Printul cel Alb tanar, dar voinic si Negru imparat cel cu suflet
hain. Si se luptara, si se luptara incat duduia pamantul sub talpile lor si sabiile scaparau scantei. Pana cand, printul, prinzand un moment bun, incaleca si zbura de-asupra imparatului Negru si dintr-o lovitura ii taie capul si lupta se sfarsi. Iar imparateasa, mama sa, il imbratisa cu lacrimi de bucurie si poporul lui Negru Imparat vazand un print asa de intelept si de bun, il rugara sa-i ocroteasca si pe ei cu mila sa.
Si trai Printul cel Alb ani multi, cu cinste si intelepciune si bunatate... Si-si lua si o imparateasa prea frumoasa si cu suflet bun si traira fericiti pana la adanci batranete.
Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea-asa...