vineri, 16 noiembrie 2007

Floarea Florilor


A fost odata ca niciodata... A fost odata un imparat bun pe care il chema Albu Imparat. Si el Si imparateasa tare erau tristi ca n-aveau copii. Si se rugau mereu la D-zeu sa le dea macar unul. Si intr-o noapte, imparateasa a visat ca o sa aiba un copil numai atunci când o mânca 100 de zile din aceeasi farfurie cu imparatul. Si de a doua zi dimineaţa asa au si facut.

Si nu trecu mult timp si in imparatia aceea navali un imparat vrajmas pe nume Negru Imparat care intra in tara si trecut totul prin sabie si foc. Si Albu Imparat porni la razboi, iar imparateasa, de drag de a avea un copil, porni si ea la razboi, sa manance din aceeasi farfurie cu imparatul. Si se imbraca imparateasa in straie de soldat, isi lua armura si coif pe cap, ca sa nu se cunoasca chipul de femeie.
Si se luptara imparatul si soldatii lui cu mare vitejie, dar Negru Imparat fu mai tare si-l prinse pe Albu Imparat cu imparateasa lui. Si cum o vazu, pe loc prinse drag de ea si-o vru de sotie. Dar imparateasa n-a vrut cu nici un chip sa se desparta de imparatul ei, caci cele 100 de zile nu trecusera si-l tot amana pe Negru Imparat cu siretlicuri femeiesti.
Si azi asa, maine asa, pana cand Negru Imparat puse piciorul in prag si-i spuse sa se pregateasca de nunta. Dar imparateasa, vazand ca n-are incotro, ii spuse ca e de acord atunci cand Negru Imparat ii va aduce Floarea Florilor.
Atunci Negru Imparat dadu de veste in toate partile sa se afle aceasta floare care era o floare vrajita. Ca cine o mirosea devenea mai puternic, mai frumos, mai destept si mai bun ca nimeni altul. Dar nimeni n-o putu afla pentru ca numai un suflet curat de copil o putea culege. Iar Negru Imparat nu stia treaba asta.
Si neafland-o nimeni, Negru Imparat dadu porunca de inceperea nuntii. Iar lui Albu Imparat porunci sa i se taie capul si imparatia acestuia sa se lipeasca de a sa. Si imparateasa lui Albu Imparat se ruga cu cerul cu pamantul s-o lase sa-si ia ramas bun de la barbatul ei. Si-n acea zi se implinira si cele 100 de zile in care au mancat impreuna. Si-atunci imparateasa simti ca a prins un prunc la sanul ei. Si-un ochi al imparatesei plangea pentru bietul ei barbat si celalalt ochi radea de bucurie ca a prins un prunc tainic intr-insa.
Si nunta se facu... Era bucurie mare pe Negru Imparat si poporul sarbatorea. Numai imparateasa lacrima, iar doica ei, o femeie credincioasa venita din tara imparatesei, o sustinea si o imbarbata, ca mare e D-zeu.
Si timpul trecu si imparatesei ii veni sorocul sa nasca si se prefacu bolnava. Si, dupa nastere, ascunse pruncul (care era baiat) de ochii imparatului Negru si-l incredinta doicei bune si credincioase sa-l duca in imparatia ei sa-l creasca cum se cuvine, ca un fiu de imparat ce era.
Si crescu baiatul lui Alb Imparat intr-o luna, cat altii intr-un an si se facea mai voinic si mai cutezator pe zi ce trecea. Iar cand ajunse la varsta intelegerii, imparateasa ii dadu dascali sa-l invete carte si slujitori de seama sa-l instruiasca in lupte. ªi cand implini 10 ani, imparateasa il chema la sine si-i dadu in dar calul tatalui sau, sa-i fie de ajutor.
- Mergi, baiete, ii zise imparateasa si sa pretuiesti cum se cuvine acest cal, ca nu-i un cal de
rand, ci unul fermecat, cu stea in frunte, care vorbeste limba oamenilor. Si cand ii poruncesti, el poate sa te poarte in sa ca gandul si ca vantul.
Si baiatul isi lua ramas bun de la maica-sa si incaleca si cat ai clipi din ochi fu la marginea imparatiei.
- Alelei, calutul meu, ca tare bine om duce-o impreuna!
- Alelei, fecior de imparat si stapane, ca multe primejdii vom infrunta si daca ai sa m-asculti,
bine iti va fi.
Si Printul cel Alb ii promise ascultare pana cand va reusi sa intre iara in stapanirea tronului imparatesc. Din acel moment devenira prieteni nedespartiti si unde era baiatul era si calul fermecat si unde era calul, hop si baiatul. Ii dadea sa manance jar nestins si il tesala cu iarba fiarelor sa prinda puteri fermecate. Vazandu-se calul ingrijit cu drag si pricepere, prinse si el grag de print si il invata toate cate stia de la Alb Imparat, iar, la sfarsit, ii spuse:
- Toate ca toate stapane, dar floarea florilor e departe si ne asteapta s-o culegem.
Si atunci povesti baiatului de puterea florii si va venise timpul s-o caute si s-o culeaga. Si facura
pregatiri de plecare, isi luara de mancare cat putura duce si pornira la drum. Si zi de vara pana-n seara, pana ajunsera intr-o poiana cu flori de toate soiurile si bune de leac si otravitoare... Si calul ii spuse ca acolo se gaseste floarea florilor, da este pazita de un balaur cu trei capete care doarme la marginea poienii, intr-o pestera subpamant. Si nu-i chip sa doboare balaurul, numai daca vrea sa bage mana in urechea lui dreapta si sa scoata fluierul ce-l gaseste acolo si sa cante cu foc si sa-l adoarma pe balaur si sa-i taie repede toate cele trei capete. Iar daca balaurul deschide un ochi sa-i dea inainte cu cantatul si sa nu se teama ca rau va fi de dansii.
Si lua feciorul palosul tatalui sau intr-o mana si scoase fluierul din urechea calului cu mana cealalta si cum se apropiara de balaur incepu flacaul un cantec de foc si jale, de plangeau si pietrele, iar balaurul incepu sa sforaie. Si-atunci prinse palosul mai bine in mana si dintr-o lovitura taie doua capate si mai ramase unul. Atunci balaurul deschise un ochi si prinse a plange si a se vaita si rosti cu glas de jale:
- Aoleu, feciorasul meu, opreste-te din cantat ca ti-oi da bogatii fara de numar si pe fata mea de
sotie, pe vecie.
Si feciorasul inca necopt la minte il asculta pe balaur si se opri din cantat, iar balaurul se dadu de
trei ori peste cap si capetele ii crescura la loc si-l incolacira pe flacau si-l stransera pana-si dadu suflarea si cazu lat.
Vazand asta, calul incepu a plange si lacrimile lui curate cadeau pe capul si pe trupul baiatului si... minunea minunilor! Acesta prinse viata, deschise ochii si spuse:
- Doamne, dar greu am dormit!
- Dormeai tu mult si bine, stapane, de nu eram eu, zise calul.
Si-atunci baiatul multumi calului si scoase iar din urechea dreapta a calului un fluier simai bun, din
argint si, cand se apropie de balaur, incepu un cantec de leagan de adormeau si pasarile in copaci si vulpile in vizuini. Si adormi si balaurul cel cu 3 capte si baietul prinse palosul cu voinicie si intr-o clipita ii reteza toate cele 3 capete. Si incepu sa curga din ele un sange negru care inunda intreaga poiana si in mijlocul ei se inalta stralucitoare floarea florilor, cu petale in mii de culori de-ti lua ochii. Si Printul cel Alb incaleca pe calul sau fermecat si zbura de-asupra lacului cel de sange negru si o culese din zbor, cu indemanare. Si apoi o stranse la piept si-i mirosi parfumul salbatic si pur si-o puse in san.
Din acel moment flacaul prinse puteri fermecate si bratele ii devenira tari ca piatra si ochii erau ca sagetile aruncate din soare si pasu-i era de barbat incercat. Se prefacuse dintr-o data intr-un Fat Frumos ca-n povesti. Si infipse pintenii si-i dete indemn calului sa zboare pana la curtea lui Negru Imparat care stapanea cele doua imparatii. Si cum ajunse la palat, isi imbratisa mama si-i ceru binecuvantarea si apoi il provoca la lupte pe Negru Imparat astfel:
- Vino la lupta, imparate crud si negru la suflet, vino, in sabii sa ne luptam! Si de ma vei rapune
tu, sa-mi ciugule corbii tai ochii, iar de voi izbandi eu, sa-ti iau capul, cum ai taiat si tu capul tatalui meu, Alb Imparat.
Si incepu o lupta infricosata intre Printul cel Alb tanar, dar voinic si Negru imparat cel cu suflet
hain. Si se luptara, si se luptara incat duduia pamantul sub talpile lor si sabiile scaparau scantei. Pana cand, printul, prinzand un moment bun, incaleca si zbura de-asupra imparatului Negru si dintr-o lovitura ii taie capul si lupta se sfarsi. Iar imparateasa, mama sa, il imbratisa cu lacrimi de bucurie si poporul lui Negru Imparat vazand un print asa de intelept si de bun, il rugara sa-i ocroteasca si pe ei cu mila sa.
Si trai Printul cel Alb ani multi, cu cinste si intelepciune si bunatate... Si-si lua si o imparateasa prea frumoasa si cu suflet bun si traira fericiti pana la adanci batranete.
Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea-asa...

3 comentarii:

Jane spunea...

Excelenta poveste! Mi-a adus aminte de copilaria mea, si mi-am dat seama ca eu nu le-am spus asemenea povesti romanesti reprezentative copiilor mei, atunci cand le era vremea...)-:

Expresia "siretlicuri femeiesti", pe care numai la tine o pot auzi, e delicioasa (-:

Lumi spunea...

Sunt sigura ca le-ai spus si le-ai citit copiilor tai povesti la fel de frumoase. Sau poate si mai frumoase.

P.S. Multumesc pentru incurajari, Jane. O sa incerc ca scriu mai des in acest blog.

alda spunea...

HEI, ce mai poveste frumoasa, sa le mai spui asa povesti copiilor tai (chit ca sunt deja maricei acu). Si sa imi tii pumnii sa le spun si io alor mei repejor. Si sa ii spui florii aceleia inocente pe nume Maria sa imi scrie si mie un mail. Si, peste vreo 3-4 anisori sau mai multi, sa o concureze pe mami la bloguri!