O prietenă bună m-a sfătuit să reîncep să scriu mici povestiri despre viaţa mea cea de toate zilele. Problema mea este că, pe măsură ce trăiesc (aici, la ţară şi acum, la vârsta aceasta matură) îmi pare că micile întâmplări de zi cu zi sunt simple adieri de vânt. Cine mai bagă în seamă slabele adieri ale vântului?
Şi, totuşi, sunt câteva impresii de călătorie (cele patru zile de vacanţă către, la şi de la Bucureşti) care mi-au rămas în minte.
La oraş nu prea am avut timp de respiro. Am vorbit, m-am întâlnit cu rude, prieteni, cunoştinţe. Am fost la târgul de carte Kilipirim. Am fost la doctor. M-am plimbat prin parc. Am mâncat mai mult şi altfel. Am dormit mult dimineaţa. M-am învârtit prin bazarul de haine de la Big.
N-am avut timp sa îmi văd toţi prietenii. Unii m-au înjurat, cu simpatie, că nu i-am vizitat. Sau nici măcar nu i-am anunţat că trec prin oraş.
Nu am avut bani să-mi cumpăr toate cărţile pe care le-am văzut. Oraşul are, ca de obicei, un efect devastator asupra mea. Sunt atâtea tentaţii!!!!
În cele două zile petrecute în Bucureşti (exceptând ora de plimbare prin parc) am uitat să văd cerul, să simt adierea vântului, să fiu conştientă de ceea ce mă înconjoară. Am citit în metrou, ca de obicei, am stat mult in interior, ca de obicei, m-am învârtit printre blocuri, ca într-un labirint cunoscut, dar limitat; familiar şi cald, dar îngust; ocrotitor, dar, în acelaşi timp posesiv.
Pe drumul de întoarcere am conştientizat, în ceea ce mă priveşte, diferenţa între oraş şi ţară. Este diferenţa dintre casa părintească şi lumea largă. Dintre o colivie aurită, caldă, protectoare şi natura imprevizibilă, aspră, fascinantă.
Îmi doresc să fac popas din când în când în colivie, să am senzaţia că sunt în siguranţă, dar prefer să-mi iau zborul spre lumea largă, să experimentez, să trăiesc imprevizibil, să accept că eu sunt o parte din univers, nu un produs de serie, conectat la calculatoare şi televizoare.
O să-mi fie, în continuare, dor de ai mei. Şi acum îmi este, când scriu.
De când am venit aici am visat stabilitate, rutină, siguranţă - adică reînvierea atmosferei pe care am lăsat-o în urmă. Constat, după mai bine de doi ani că nu există siguranţă. Se poate ajunge la un echilibru, la o oarecare rutină, la o stabilitate financiară.
Dincolo de toate acestea, putem improviza, cu sau fără talent, până la adânci bătrâneţi.
5 comentarii:
Și... există cale de întoarcere? Sau o dată hotărârea luată, așa rămâne?
Nu stiu, Teodora. Fireste, daca vrei, poti sa faci orice. Chiar sa te intorci, daca asta iti doreste cu adevarat. Dar eu nu-i vad rostul.
Imi place sa trec prin locurile in care am trait, dar in vizita, asa cum mergi sa vezi un prieten drag.
Viata nu sta pe loc.
42Draga Lumi,
Intotdeauna ne intoarcem, precum broastele testoase, acolo, de unde am plecat. Te rog, cind mai vii in Bucuresti, nu ne ocoli (stii tu pe cine), mai ales ca trebuie sa-ti inminez un CD, care sigur o sa-ti faca mare placere sa-l vizionezi.
Te sarut cu drag, Silvia Durbac
ce frumos ai scris Lumi...
si ce tricou frumos ai :)
iti doresc numai si numai bine, sub orice forma o veni el la tine, de imprevizibil sau de stabilitate, siguranta sau improvizatie
Draga Silvia, imi pare rau ca am stat atat de putin in Bucuresti, dar sper ca vizitele mele sa devina mult mai dese, mai regulate. Iti multumesc pentru CD. O sa imi faca mare placere sa-l vad, intra-adevar. Si abia astept sa ne intalnim, sa mai stam la povesti. Iti doresc numai bine. Pe curand, cu drag, Luminita.
Multumesc, Jane. Te imbratisez, cu drag!
P.S. Stiam ca tu o sa observi frumosul meu tricou, hi, hi...
Trimiteți un comentariu