marți, 30 noiembrie 2010

Sfarsit de noiembrie

In primele luni, lipsita de calculator, am tinut un jurnal scris de mana. Am vrut sa descriu etapele construirii unei case, primele momente de adaptare, impresii despre oamenii si locul unde traim acum... Poate o sa am rabdare, intr-o buna zi, sa-l transcriu in plan virtual. Am reusit sa tin pasul si sa imi notez intamplari in agenda doar primele doua luni, cat am gospodarit pe langa casa. 
Incepand cu 22 noiembrie, am intrat in zodia Sagetatorului energic si m-am pus in miscare. Sunt profesor itinerant de limba engleza la clasele a III-a si a IV-a la 9 sate pe o raza de 10-12 km (fata de Rau Alb, satul in care locuiesc). Practic, in fiecare zi, fac naveta la 1 sau 2 sate. 
Dimineata ma trezesc la 6 si jumatate. Abia am timp sa ma spal (cu apa rece), sa ma imbrac, sa imi pun doua felii de paine si un mar si neaparat sa imi pun la indemana cativa lei, maruntis, pentru transport. Prima parte a drumului este impreuna cu copiii, in microbuzul scolii (claie peste gramada) sau cu microbuzul de Hateg, depinde care ajunge primul. De la scoala copiilor drumul variaza, in functie de zi. 
Luni, merg pe jos cam 1 km pana la Baiesti. Apoi inca 2 km pana la urmatorul sat, Rusor. 
Marti nu imi permit sa o iau pe jos pentru ca scoala din satul Galati e la vreo 7-8 km distanta si iau microbuzul catre Petrosani si platesc frumusel 2 lei. Aceasta e ziua cea mai scurta. Am doar doua ore.
Miercuri, cand ajung la sosea, trebuie sa astept microbuzul copiilor, pentru ca nu e nici o masina pana la scoala din Serel si drumul e foarte lung, poate vreo 12 km, din care doar 10 sunt asfaltati. 
Joi, de la intersectia cu soseaua, iau microbuzul de Petrosani pana in comuna Pui, apoi nu am nici o masina pentru cei 3 sau 4 km pana la Rau Barbat si Uric, respectiv Hobita. Bineinteles, merg pe jos sau iau o ocazie. 
Vineri am de mers mai departe. Dupa comuna Pui, undeva, in camp, e o sosea asfaltata la stanga unde nu exista transport si nimeni nu opreste sa te ia in masina. Dar drumul e frumos si nu prea lung - vreo 2 km si eu merg cu voiosie: unu, doi, trei -inspiratie, unu, doi, trei - expiratie. Daca tin ritmul asta, ajung grozav de bine. 
Apropo, daca aveti ponturi pentru mers pe jos fara sa obosesti, spuneti-mi-le si mie. Tineti cont ca merg pe un drum abrupt, uneori la deal, alteori la vale, pe langa rauri si la marginea campurilor. 
Cel mai greu este la intoarcerea acasa. Inca nu stiu bine orarul microbuzelor si, de cele mai multe ori, nu am nici un transport pana acasa. Intr-o zi m-a adus un tatic o bucata de drum. In alta zi am venit pe scuterul invatatorului, doar cativa kilometri. Adesea o iau pe jos sau iau o ocazie. Fac autostopul cu gratie si curaj. Azi am facut 3 drumuri, doar unul cu microbuzul, celelalte doua: cu autostopul si cu o colega, invatatoare. Nici o zi nu seamana cu cealalta.
Elevii mei sunt simpatici, plini de energie si destul de cuminti. Dar sunt putini. Abia se aduna 10-12 copii de clasa a III-a si a IV-a intr-o clasa. Bineinteles ca fac ore cu doua clase, simultan. In primul rand, din lipsa de spatiu si apoi, din lipsa de elevi. Sunt copii care vin pe jos kilometri intregi ca sa ajunga la scoala.
Clasele au sobe cu lemne si in clasa e cald. Parintii elevilor vin si sparg lemne pentru scoala. Toaleta e in curte, ca la tara. Cancelaria e o odaie mica-mica, dar primitoare si in general calduroasa. Invatatoarele (invatatorii) sunt de treaba - vorbarete, generoase si energice si m-au primit frumos. In sinea mea, le admir: predau la patru clase simultan si reusesc sa faca fata la toate, pe un salariu destul de mic. Sunt grozav de rabdatoare si fac naveta in fiecare zi, fie ploaie, fie vant. Dar vorb-aceea: "Mila mi-e de tine, dar de mine, mi se rupe inima."
Cand ajung acasa mi-e o foame de lup si, dupa masa, as dormi neintoarsa, pana a doua zi. Numai ca am de facut smotru prin casa si de mancare pentru trupa mea. Si, aproape in fiecare zi, lectii - compuneri cu Maria, verificari de teme, ascultare la diverse materii de care am sau n-am chef. Intre timp, incalzesc apa pentru vase si pentru spalat. Dau de mancare la pisica Mitzi si la catelul Colt.
Mai citesc inainte sa ma bag in pat. Sau revedem niste filme vechi si distractive, asta daca nu picam de somn. Copiii sunt oricum plini de energie si seara ii apuca zbantaiala, sueta, chiraiala. Se pare ca le prieste la scoala din sat: au teme putine, deci stres mai putin pentru ei si parintii lor. Si notele sunt bune si foarte bune. Si s-au imprietenit cu colegii. Sa vedem ce zice diriga joi, la sedinta cu parintii...
Singurul stres ar fi casa, care inca nu e gata. Dar incerc sa fiu mai rabdatoare. Aici, lucrurile merg incet, dar bine. Oamenii tin toate sarbatorile religioase. De pilda, azi, de Sf. Andrei echipa de zidari nu a venit la lucru. Am invatat ca nu are rost sa grabesti lucrurile. Este timp pentru toate. Si Dumnezeu oricum are grija de noi.

5 comentarii:

eConsiliere spunea...

“Sanse egale in educatie”?! Hm!.... Cand ma gandesc cate le lipsesc elevilor de-aici (din oras!)... Draga mea draga, la finalul celor 800 km parcursi pe jos am ajuns la concluzia ca singura modalitate de a nu obosi la drum e sa mergi in fiecare zi :). Clasic,nu? Exercitiul e mama invatarii! :) M-am inchipuit mergand alaturi de tine pe drumurile descrise… si-am fost fericita! Sa fii si tu!... In rest, am privit cu gura cascata pozele postate. Ce casa faina creste la marginea livezii!!! De Retezat mi-e dor! Si de voi! Va imbratisez de-o mie de ori! PS. Abia astept sa-l cunosc pe Colt Alb din… Raul Alb :).

Lumi spunea...

Draga Eta, se poate sa le lipseasca multe elevilor de la oras, dar aici, la tara, cred ca lipsesc si mai multe. Scolile au biblioteci mici sau n-au deloc, calculatoarele sunt putine sau, in unele cazuri, inexistente, teatrul este tocmai la oras, muzeele - tot acolo. Copilul de la tara mai degraba munceste decat invata: sparge lemne, ingrijeste animalele, ajuta parintii la treburile casei.
In privinta mersului pe jos, ai dreptate. Cu timpul, o sa ma obisnuiesc, mai ales ca imi place sa merg pe jos. O problema este vremea rea, atunci imi este mai greu si a doua este prezenta cainilor, in special a celor flamanzi si agresivi - si mi-am propus sa merg mereu cu paine in traista si un bat in mana, ca nu se stie...
Imi pare bine ca ti-au placut pozele. Suntem si noi mandri de casa ce se ridica pas cu pas. Iuli chiar are de gand sa faca un jurnal in imagini cu ea, asa, ca la reclamele pentru slabit - inainte si dupa.
Va asteptam, cu drag, in casa noua, de indata ce e gata!
P.S. Colt creste si el vazand cu ochii, s-a obisnuit cu noi, e jucaus si in curand Mos Craciun o sa-i aduca in dar o cusca trainica pentru iarna!

Ioana T spunea...

Lumi,
Urmaresc cu interes crescind aventurile voastre hategane. Inainte de a pleca in Canada acu' 7 ani juma', si noi ne-am facut o casa pe Valea Doftanei (de unde e barbatul meu de fel). Am "inchis-o" pe dinafara si am terminat numai parterul, care are doua camere conectate printr-un glaswand, o bucatarie si o baie. Centrala termica n-am mai apucat sa punem. Asta apropo de mesterii din sat cu care am lucrat si noi, si care nu veneau nu numai de sfintele sarbatori, ci si cind le pica lor mai bine, de ex. alta lucrare la varu', la unchiu', la prietenu' "la care am promis". Si sa vezi cum ma caram eu de la Buc. cu doi copii mici degeaba (ca doar nu crezi ca ma informa cineva dinainte) si asteptam mesterii care nu veneau (repet, nu de sarbatorile bisericesti, pe-alea le taiasem oricum de pe lista). Asta ca sa vezi ca se poate si mai rau.
Altfel, inteleg ca ai vostri copii merg la scoala, nu fac homeschooling. Ma gindeam eu - doar tre' sa pui si brinza pe masa, vorba unei amice.
Despre mersul pe jos pe distante lungi fara durere: nu se poa'. Amelioreaza insa o pereche de pantofi super-comozi. Si cred ca n-ar fi rau sa faci rost si de programul ala al autobuzelor, deh.
Hai succes va dorim si asteptam poze cu casa, da.
Ioana

eConsiliere spunea...

Toti verii mei din Apuseni au 2 facultati si acu' lucreaza in State sau in Canada :)... Poate facem ceva pt elevii tai... Vorbim! Si, bineinteles, abia asteptam sa ne vedem in casa noua! Pana atunci... va imbratisam cu drag! Sarbatori fericite!

Lumi spunea...

Draga Ioana,
Iti multumim pentru gandurile bune. Inteleg ca ati avut ghinion cu acea casa din Valea Doftanei. La noi, ghinionul a fost ca am inceput tarziu, pentru ca actele s-au semnat tarziu. Apoi, in prima faza, am nimerit niste mesteri care se miscau tango, intocmai cum ai scris tu. Apoi i-am schimbat, dar si vremea s-a facut din ce in ce mai rece.
Totusi, marturisim cinstit, am avut foarte mult timp o vreme grozava. A fost frumos pana spre sfarsitul lui noiembrie.
Acum suntem la stadiul de zugravit si trag speranta ca ne prinde Craciunul in casa noua.
In legatura cu home-schooling, trebuie sa stii ca in Romania nu se poate. Ne-am interesat. Pana la liceu, educatia se face numai la zi. Apoi exista si variante - seral, fara frecventa...
In cele din urma i-am inscris la scoala din satul alaturat, care este cea mai buna din zona, exceptand-o pe cea din Hateg, orasul apropiat. Partea buna este ca s-au imprietenit cu cei de pe aici, profesorii sunt super de treaba, explica daca nu intelege careva, doar ca elevii sunt mai lenesi sau poate mai putin competitivi decat la oras.
Pe curand...

Draga Eta,

Ai dreptate, sunt multi copii care ajung la facultati de aici, de la sat, dar asta doar daca sunt sprijiniti de parinti - moral si financiar. Sunt isteti, dar nu au toate la indemana ca la oras.
Sigur, vorbim mai multe cand ne intalnim. Daca trecem prin Bucuresti, va dam un telefon.
Multumim de urari - sarbatori fericite si voua!