"Marghioliţa şezuse şase ani în pension la Paris şi adusese în jalnica Moldovă obiceiuri în faţa cărora cucoanele bătrâne holbau nişte ochi cât cepele şi pe care nici conu Todiriţă nu le-ar fi suferit, dacă Marghioliţa n-ar fi fost Marghioliţa.
Marghioliţa îşi turna zilnic în baie câte-un şip întreg de apă de lavandă, adusă anume în lădiţi din Rue de la Paix. Marghioliţa ieşea la plimbare călare, cu fusta despicată, încălecând (auzi dumneata?) ca băieţii. Marghioliţa dansa cancanul zvârlind picioarele mai ceva ca Bichette Durand de la opereta franţeză. Marghioliţa se scălda în Prut într-o fustişoară roşă ca pentr-un copil de trei ani şi se-nvârtea printre bărbaţi fără ruşine, dezbrăcată şi cu picioarele goale în papuci de pânză albă, brodaţi cu roş. Văzând-o aşa, polcovnicul Cernatovski, pe când vorbea cu coana Catinca Armaşu, a-nceput a bâlbâi..." (Inelul Marghioliţei, cap I, din volumul "Hronicul Măscăriciului Vălătuc", de Al. O. Teodoreanu, zis şi Păstorel)
"Ştiţi doar cu toţii că Cotnarul e viţă de Tokai. Cei câţiva butuci de la Hârlâu au fost trimişi în dar lui Ştefan cel Mare şi Sfât de Craiul unguresc. Şi dacă a căpătat el mirosul pe care-l ştim, şi dacă a prins el gust amăriu de coajă de nucă, şi dacă s-o prifăcut el aşa, că nici nu mai aduce a Tokai şi-l şi întrece, dovadă e că pământul Hârlăului fostu-i-a lui lui cald prietin şi că razele soarelui din faşă încă mai cu iubire l-au alintat... Mulţi, drept, nu-l pot bea, fiind Cotnarul din cale-afară parfumat... După mine unul, boieri, chiar de n-o fi Cotnarul cel mai bun şi gustos dintre vinuri, e fără îndoială cel mai nobil, cel mai sincer, cel mai puternic. E un fel de Rege Soare al vinurilor! De cum îl duci la gură îţi spune: 'Ia sama ci faci, cu mine nu şugui, că eu îndată te dau jos, să ştii!' Nu ca acele vinuri viclene care, după ce le ţii cum se cuvine şi le porţi grija, te lovesc în cap deodată şi când nu te-aştepţi, ca sluga cea haină şi necredincioasă, doborând stăpânul pe la spate. Ş-apoi, boieri, fiecare vin are vârsta lui. Cotnarul n-are vârstă. Dacă n-aş face păcat, Doamne, iartă-mă, aş zice că e ca Atotputernicul, fără de început şi fără de sfârşit. Poţi să-l uiţi în bute cu zecile de ani şi nu-i pasă. Şi-i singurul vin din lume care îmbătrâneşte mereu, desăvârşindu-se pe an ce merge, in infinitum."
(Pursângele Căpitanului, cap I, din volumul "Hronicul Măscăriciului Vălătuc", de Al. O. Teodoreanu, zis şi Păstorel)