De la începutul lunii iulie tot încerc să scriu despre cele câteva zile petrecute la mare şi la munte anul acesta. Şi nu prea îmi găsesc cuvintele. Au fost doar trei nopţi la mare şi două la munte, dar le-am trăit cu intensitate şi, într-un fel, cu detaşare, alături de iubitul meu şi, de data asta, fără copii. Dacă mă gândesc bine, e prima vacanţă în doi, după foarte mult timp, după aproape 14 ani. Mă mir şi eu cum de-am supravieţuit, hi, hi, hi... (mamele ştiu de ce!)Diferenţa s-a văzut din start: am avut bagaje puţine şi făcute în grabă, chiar în dimineaţa plecării. Pentru excursia la mare, bineînţeles că am uitat costumele de baie acasă, de parcă eram aerieni, iar pentru excursia la munte, ne-am luat puţine haine groase, deşi am stat într-o cabană în vârf de munte. Cred că suntem mai responsabili când ne ocupăm de copii. Fără ei, am devenit şi noi mai neastâmpăraţi, jucăuşi, relaxaţi.
În ambele vacanţe am umblat mult - şi călare, şi pe jos! -n-am ţinut cont de oră, fără mese regulate, (şi am mâncat tot ce ne-a trecut prin cap, cu specificaţia: mult peşte la mare/ vin şi voie bună la munte), fără program - ne-am plimbat la ore târzii şi ne-am culcat când am fost cu ochii cârpiţi de somn. Am văzut/mirosit/auzit locuri minunate şi oameni frumoşi. Am cântat, ne-am iubit, ne-am bălăcit. Am dormit cu 2 pilote şi două perechi de pantaloni în prima noapte pe munte, am stat la şuetă la malul mării/la cabană, am râs mult... Ce mai contează restul?!
