joi, 30 mai 2013

Oameni şi locuri...

Cel mai tare mă bucur când cunosc persoane interesante, oameni care au o sclipire in ochi şi care, instinctiv, îmi plac. Îmi plac cei care au ceva de spus sau de împărtăşit semenilor lor.
În ultimul timp tot dau peste astfel de oameni. E ca şi când Dumnezeu m-ar trage de mânecă şi mi-ar trimite un semn, mi-ar sugera pe ce cale să merg, ce gânduri să recepţionez, ce lucruri... Îmi dau seama că, de fapt, oamenii care îmi ies în cale sunt, mai mult sau mai puţin, asemenea mie sau eu asemenea lor.
Şi ca să dau un exemplu, mi s-a întâmplat să cunosc săptămâna trecută o doamnă în vârstă cu un căţel, un bărbat mai mult plecat la lucru şi o pasiune pentru tratamentul alternativ al cancerului. Doamna cu pricina cultivă kombucha, face kefir în lapte din nişte cristale şi altele. Este încă plină de viaţă, în ciuda celor două operaţii de extirpare a tumorii canceroase pe care le-asuferit şi a altor probleme de sănătate. 
Am intrat în apartamentul ei pentru câteva minute şi am stat de vorbă aproape o oră. M-a servit cu ceai de Kombucha şi mi-a dăruit o parte de cultură pentru acasă. Mi-a povestit cum se foloseşte şi ceva din viaţa ei. M-am împrietenit cu căţelul şi am aflat şi povestea lui (tristă, dar cu final fericit). 
Doamna cu kombucha şi căţelul nu este singura cunoştinţă interesantă din ultimul timp. Doar că, datorită ei, am început să fiu iarăşi atentă la ce şi pe cine întâlnesc în drumurile mele. Pentru că, deşi merg mult mai puţin pe jos ca în anii trecuţi, sunt la fel de mobilă, călătoresc cu o gramadă de oameni şi cu o mulţime de mijloace de transport mai mult sau mai puţin ortodoxe: microbuz (cu varianta: microbuz şcolar), maşini de pâine, dubiţe cu marfă, automobile ale unor necunoscuţi cu care mă împrietenesc (sau nu! - azi am oprit maşina unui manelist care a vorbit tot drumul la telefon), dar şi maşinile cunoscuţilor din satele prin care mă perind. Fac autostopul camioanelor şi, rar de tot, opresc tiruri sau maşini de poliţie (ha! de fapt a fost doar o dată şi o cunoşteam pe şoferiţă). 
De cele mai multe ori ascult poveşti incredibile, întâmplări din viaţa lor, sfaturi despre lucrul în grădină, în casă, despre sănătate şi boli, despre viaţa de familie - cine cu cine se împacă sau se ceartă şi multe, multe altele... Şi, ca să revin la ideea de la care am plecat, drumurile acestea mă duc nu numai în locuri, cât şi în sufletele unor oameni, din ce in ce mai interesanţi în ultimul timp...


vineri, 17 mai 2013

God made a farmer



And on the eighth day, God looked down on his planned paradise and said, "I need a caretaker." So God made a farmer.

God said, "I need somebody willing to get up before dawn, milk cows, work all day in the field, milk cows again, eat supper, then go to town and stay past midnight at a meeting of the school board." So God made a farmer.

God said, "I need somebody willing to sit up all night with a newborn colt and watch it die, then dry his eyes and say,'Maybe next year,' I need somebody who can shape an ax handle from an ash tree, shoe a horse with hunk of car tire, who can make a harness out hay wire, feed sacks and shoe scraps. Who, during planting time and harvest season will finish his 40-hour week by Tuesday noon and then, paining from tractor back, put in another 72 hours." So God made the farmer.

God said, "I need somebody strong enough to clear trees and heave bales, yet gentle enough to yean lambs and wean pigs and tend the pink-comb pullets, who will stop his mower for an hour to splint the leg of a meadowlark."

It had to be somebody who'd plow deep and straight and not cut corners. Somebody to seed, weed, feed, breed, and brake, and disk, and plow, and plant, and tie the fleece and strain the milk, . Somebody who'd bale a family together with the soft, strong bonds of sharing, who would laugh, and then sigh and then reply with smiling eyes when his son says that he wants to spend his life doing what Dad does. "So God made a farmer."
(Paul Harvey)

marți, 7 mai 2013

Despre primavara aceasta...

Mi-au prins bine zilele libere de inceput de mai. M-am odihnit. In rest, mi-e somn mereu, chiar si acum cand ma gandesc ce sa scriu si de ce. Cred ca as putea face o lista, asa, un fel de schita, ca pe vremuri, inainte de examen: 
- mult verde in jur, mult soare...
- putini meri in floare anul acesta, in schimb au inflorit: corcodusul, socul, cei doi visini, un ciresel si ar mai fi...
- m-am ingrasat intr-un mod dizgratios din lipsa de miscare si, posibil, din lipsa de somn...
- am avut niste inspectii la clasa, ma pregatesc pentru niste examene, cam fara chef...
- mai sunt seminte de pus in gradina, Iulian le stie rostul... nu vrea sa punem cartofi, dar eu vreau (nu ma tem de gandacii de colorado!)
- copiii isi vad de treaba lor de copii si le merge bine...
- am ramas cu 3 catei, in curand implinesc un an, plus cei 2 mari - se cheama ca avem o haita de 5 caini...
- inca mai citesc - am avut surpriza sa primesc niste carti interesante de Paste, plus un parfum care miroase bine... (multumesc!)
...somn usor, mai vorbim si alta data!

Imagine din excursia copiilor pe Bulz din 27 aprilie 2013

marți, 26 martie 2013

Poezie, teatru, scoala...

Frecventez de ceva timp Biblioteca din Hateg de unde ma aprovizionez, cand si cand, cu diverse carti si cu noutati (culturale, dar si barfe de prin oras). Asa am aflat de ziua poeziei, sarbatorita la 21 martie, alaturi de poeti din Alba Iulia, Targu Mures, Petrosani si Hateg si in prezenta pasionatilor de cultura din oras, a catorva elevi de liceu, a notabilitatilor si a altora. S-a cantat la chitara, s-a recitat poezie din toate timpurile (cu patos si reculegere), s-a vorbit de Nichita. Am reusit sa stau doar o ora si, in acest timp, mi-au umplut plamanii cu suflul mereu proaspat al poeziei. Mi-am adus aminte de Cenaclul de la Muzeu, de numeroasele aniversari sau comemorari, de intalnirile cu scriitorii pe diferite teme.
Tot la Biblioteca din Hateg am aflat de cei 110 ani de la nasterea lui Tudor Musatescu si de cateva saptamani tot citesc teatru, ma amuz si imi ridic putin moralul, scutur apatia lunilor de iarna, a numeroaselor zile petrecute in scoala. 
Partea buna a muncii mele de profesor este ca imi place meseria, imi plac copiii. Partea mai putin buna este imi place din ce in ce mai putin scoala, asa cum este ea astazi, cu constrangeri, cu birocratie, cu un sistem invechit, dupa carti uneori mazgalite si rupte. Mi-ar placea sa nu dau nicio nota, sa accept la ora mea doar pe acei care vor sa invete engleza, sa nu pun absente, sa stam de vorba, sa ne jucam (dupa varsta, dupa nivelul fiecaruia), sa lucram pe baza de proiect, sa am imprimanta si coli la discretie, un laptop personal, si altele, si altele... Mi-ar placea sa fie un psiholog permament in scoala, sa discute cu elevii problema, cu cei violenti si cei neiubiti, cu cei batuti acasa sau la scoala, dar si cu profesorii in dificultate. 
Anul acesta ma simt mai obosita decat in alti ani. Poate naveta e de vina. Pierd zilnic pe drum 3 ore dus-intors, plus timpul petrecut in galagie, la scoala. Am observat ca elevii din ciclul gimnazial - clasele 5-8 - sunt cei mai dificili, uneori mai dificili decat liceenii. Se controleaza greu, sunt instabili, sunt foarte sensibili, sar la bataie din te miri ce, sunt foarte afectuosi, dar n-au nici pic de rabdare si vorbesc non-stop. Fireste, sunt si exceptii. 
Inca mai caut idei, solutii sa ii fac pe elevii mei sa invete (cu drag) engleza. Poate de-aceea m-am inscris la cursuri pentru profesori, vreau sa mai citesc carti de metodologie si poate imi mai vin idei, ca altfel, simt ca ma deprim de tot. Astept primavara! Pe curand...
P.S. Deja am inceput sa primesc (de la cei mici) felicitari de Paste!!!! Sunt scrise si desenate de mainile lor, in cuvinte simple, adesea cu greseli, dar induiosatoare si pline de afectiune. 

vineri, 8 martie 2013

La multi ani, dragele mele!

Descântec de ploaie
                                       de Ana Blandiana
"Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie",
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie".
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei..."


marți, 12 februarie 2013

A trecut un an...

....fara Coltz !

Toti ceilalti ce au venit dupa el, sunt catei buni si frumosi, dar niciunul ne se ridica inca la nivelul lui...









Din pacate nici acestia nu mai sunt toti printre noi !








sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Despre lene şi nu numai...

Am primit zilele trecute un mail de la o fostă colegă. Este o imagine haioasă  (vezi, mai jos) care arată cum mi-am petrecut eu vacanţa de iarnă. 

Am petrecut un număr incredibil de ore în pat - dormind, citind, uitându-mă la filme - şi cam tot pe atâtea ore mâncând, butonând pe calculator, visând cu ochii deschişi. 
Cred că încă mă resimt după o astfel  de perioadă de intensă lenevie. Este aproape la fel de obositor ca după o intensă activitate fizică şi, fireşte, după aceea, e nevoie de o minimă perioadă de acomodare. 
Aşadar, azi m-am ridicat iarăşi din pat la ora 10 am, alternând cu ziua de ieri, cand am sărit din pat la 6 am. De fapt, la 6 şi 9 minute, răstimp în care mi-am făcut curaj să mă ridic în capul oaselor.
Mă întreb dacă nu cumva am o problemă cu somnul... Eu sunt vioaie numai după vreo 8-9 ore de somn şi de preferinţă de la 9 dimineaţa în sus. Mă rog, pot funcţiona şi de la 8 am încolo dacă trebuie, dar în nici un caz înainte de 8. Până la ora 8 prefer să mă întorc pe partea cealaltă şi să visez frumos, iar între 8 şi 9 casc şi mă gândesc ce să fac în ziua respectivă. Asta dacă am de ales. 
Când nu am de ales, adică luni, marţi, miercuri (când am program fix) sună alarma între 6.30 şi 6.45, timp în care mă străduiesc să-mi amintesc visele, să mă gândesc cu ce să mă îmbrac, să îmi aduc aminte că sunt frumoasă, graţioasă şi nu contează în ce direcţie îmi stă părul. Şi când cobor din pat să păşesc cu dreptul ca să-mi meargă bine toată ziua. Şi să zâmbesc. 
"În fiecare zi, din toate punctele de vedere, mă simt din ce în ce mai bine." Asta este formula magică de dimineaţă. O repet în (primul) microbuz, în timp ce ascult diverse tipuri de muzică, în lumina difuză a dimineaţii. 
Din momentul în care am urcat în al doilea microbuz, timpul s-a oprit în loc. Sau mai degrabă mintea mea. Rămâne setată pe modulul profă. N-am timp să mă gândesc la stele, la filme, la cai verzi pe pereţi. Mă concentrez pe muncă. Sunt în priză cam 6 ore pe zi de luni până miercuri şi vreo 3 ore joi şi vineri când am programul scurt. Şi, ocazional, când sunt de serviciu pe şcoală, când corectez teste şi fac planificări, proiecte, plus alte hârtii pentru şcoală şi se cheamă că lucrez de bună voie peste program. Adică intră în job-description.
Poate că de asta îmi dau în petic sâmbăta şi duminica, plus în vacanţe. Când îmi las mintea să zburde liberă, când visez şi fac planuri, când... ştiţi voi... Nina Simone o spune mai bine...