sâmbătă, 13 decembrie 2008

Mario Vargas Llosa - Teatru

Am citit câteva cărţi de Llosa si cel mai tare mi-a placut "Mătuşa Giulia şi condeierul". Romanul ăsta l-aş reciti oricând cu un zambet de buze şi poate într-o zi voi povesti de ce mi-a plăcut aşa de tare... Şi aş vrea sa scriu cândva de ce nu (prea) mi-a plăcut "Oraşul şi câinii" sau ce m-a atras la "Elogiul mamei vitrege"...
Dar nu despre romanele lui Llosa vreau sa scriu acum, ci despre volumul de Teatru pe care l-am cumparat de la Gaudeamus, la sfarsit de noiembrie, 2008. Sunt trei piese ale scriitorului peruan: "Domnişoara din Tacna", "Kathie şi hipopotamul", "Chunga".
De ce mi-au plăcut? În primul rând sunt surprinzătoare. Planurile se întretaie, timpurile se suprapun, personajele se transformă şi-şi capătă altă personalitate sub ochii cititorului. Limbajul este direct, crud, pe alocuri. Se crează o atmosferă a unei epoci, a Limei anilor '50. Se vede ca au fost scrise cu plăcere.
Aceasta este confirmată şi de autor:
"Scrierea lor a fost o permanentă plăcere şi, în acelaşi timp, o lecţie de modestie şi de sinteză, căci, spre deosebire de romancier, care este atotputernic şi extrem de liber, autorul de teatru trebuie să-şi accepte condiţia de simplă piesă a unui mecanism în care actorii, regizorii, scenografii, la fel cu timpul şi mijloacele, joacă un rol principal în succesul sau eşecul spectacolului."
Acum, ce îi reproşez dramaturgului şi în acelaşi timp îmi place la scriitor? La începutul fiecărei piese, autorul introduce câte două-trei pagini de indicaţii scenice "Decoruri, costume" sau de explicaţii ale piesei care nu sunt neapărat necesare, dar ne conduc în laboratorul de creaţie al autorului, ne prezintă ideile lui despre teatru, despre subiectele alese în teatru.
Acum, despre piese... Sunt vii. Nu pot fi povestite. Nu au intrigă complexă, dar psihologia personajelor este complexă... Personajele sunt umane: ipocriţi, visători, abjecţi, trădaţi în dragoste, etc... Sunt personaje calde sau reci, care suferă şi ascund taine de demult. Sunt personaje care se automistifică şi trăiesc în trecut sau într-un prezent imaginar.
Dar mai bine citiţi-le... Pot sa va împrumut cartea, dacă vreţi...

vineri, 5 decembrie 2008

Cand voi mai dori să-mi pun cenuşă în cap...

Uneori, seara, îmi vine s-o iau pe coclauri... nu neapărat în sens propriu. Cu cât sunt mai obosită, cu atât mai tare n-aş dormi. În atâţia ani n-am rezolvat problema somnului. Cum oare aş putea s-o rezolv tocmai acum?
Cred c-am ajuns la vârsta critică. Mă văd "mai puţin" din toate. Am o problemă sau două de sănătate. Fac versuri mai rar. Dau sfaturi. Mă controlez mai bine si poate mult prea des. Mă vopsesc (în mai multe culori). Am orgasme. Imi place sa ascult tot timpul muzică şi fredonez.
Aş lăsa baltă serviciul dacă mi-aş găsi un hobby din care să pot trăi cum vreau eu. Incă nu m-am plictisit de cei din jur, de poveştile lor, de poveşti... Cel mai tare ar fi să mă joc tot timpul (la serviciu).
Uneori mi se face dor de câte o carte, de un film, de un prieten sau de o amintire. Cel mai des îmi este dor de mine... Îmi place mult de tot ciocolata. Şi vinul... în compania cuiva, desigur: a unor prieteni, a iubitului meu. Dar pot să îmi fac de cap şi singură - n-am inhibiţii, prejudecăţi d-astea.
Mă simt liberă şi încătuşată în acelaşi timp. Probabil că nu-s liberă deloc: dar ce contează! Senzaţia libertăţii e minunată! Mi-ar plăcea ca libertatea să fie o boală şi să se molipsească toţi de ea.
Am puţine idei fixe (în comparaţie cu alţii, zic eu!) Libertatea e una. A da sfaturi este altă hibă a mea, destul de veche. Chiar îmi place să dau sfaturi. Realmente nu pot să-mi ţin gura. Vorbesc cu (aproape) oricine. Sâcâi lumea. (Mai ales când sunt în toane bune.) Sunt o pacoste! Nici vârsta nu m-a calmat în privinţa asta.
Mai am şi alte păcate. Dar să le lăsăm pe altă dată. Când voi mai dori să-mi pun cenuşă în cap...